Este cam greu să vorbești despre progres, curaj, demnitate, respect și alte asemenea, atunci când locuiești într-o zonă săracă precum Valea Jiului și când neajunsurile de tot felul mușcă din umanitatea celor condamnați să trăiască într-o sărăcie tolerabilă și omniprezentă.

Adevărul este că sărăcia se vede altfel de la Cluj. Cumva, locuind într-un oraș frumos și civilizat. Cumva, de la Cluj sărăcia pare grotească, ca un fel de vină pe care o poartă cei condamnați să o trăiască, ca pe o chestiune de educație mai de grabă decât ca pe o chestie de șansă. Cumva luminile strălucitoare ale orașului ne-au orbit și nu mai vedem neputința, neșansa și lipsa de perspectivă la care sunt condamnați cei pe care nu-i vedem din cauza mașinilor noi, a blocurilor tencuite și a cluburilor elegante în care ne perindăm.

Adevărul este că sărăcia nu se reflectă în blidul cu păstrăvi afumați și sos pretențios, în paharul cu Jagermeister și nici nu vezi neputința printre feliile de șuncă superioară sau de piept de pui în sos remulade.

Nu știu cum să vorbesc despre blestemul traiului într-un oraș mare, frumos și prosper. Am încercat să formulez ceva idee coerentă în acesta paragraf, dar de fiecare dată deveneam patetic și emoțional. Așa că mă mulțumesc doar, pe cei cu obârșia departe de orașul luminos, să-i întreb:

– Auzi, tu când ai trimis ultima dată bani acasă?