Eram un student cam fără bani și cam fără perspectivă, cam lefter și cam fără credit pe cartelă, cam rece și cam distrat, dar sociabil și responsabil, cam singuratic și mereu înconjurat de oameni. Era acum zece ani, cred că mai mult de zece ani, când – ieșit fiind de la cursuri – mă plimbam prin oraș și savuram primăvara ce-mi netezea împlinirea spre ziua mea.

La un moment dat, într-o stație de transport în comun, mă întâlnesc c-o colegă dintr-o grupă paralelă, o doamnă foarte de treabă și extrem de cumsecade:

– Robin, în ce rețea ești?

– Connex.

– Și ești pe cartelă, sau abonament?

– Cartelă.

– Vezi că, lângă chioșc, în sediul nou (al Universității din Petroșani), unii împart cartele cu număr, gratis, și cu prelungire automată a creditului.

N-aveam credit. Mă rog, cred că mai aveam vreo 38 de cenți, așa că pentru cei zece euro (cinci euro pe cartelă, plus o cartelă de reîncărcare) m-am dus până sus în deal, la Universitate, urcând toate cele două sute de trepte, și mi-am luat și eu pachetul promoțional și gratuit, de care m-am bucurat mult.

Anii au trecut, cu bune, cu rele, am câștigat prieteni și am pierdut prieteni, am câștigat emoții dar am pierdut trăiri, am schimbat cuvinte și am primit cuvinte, am pierdut dragostea și am regăsit-o, am fost singur cuc cinci ani de zile, dar am găsit și o dăruire atât de profundă încât mă copleșește, am uitat efemere amintiri și am învățat lucruri noi pe care le voi uita într-o bună zi, am fost uitat și voi uita și eu, am mers mai departe, după ce m-am ridicat din colb și am pus un picior înaintea altuia și, când n-am mai putut duce, m-am prăbușit la pământ trăgându-mi sufletul și transformând pustiul în pustiu.

Am trăit, în măsura în care mi-a permis conștiința, dincolo de compromisuri, dincolo de mizeriile banalului și am crezut mereu că mâine va fi mai bine, intuind că iadul nu este etern decât în măsura în care vrei să stai pe acolo, am folosit și substanțe reprobabile, am și băut, dar am și arătat toleranță și înțelegere în situații în care nimeni altcineva n-ar fi făcut-o, și am salvat câteva vieți de la o pierzanie ridicolă iar eu, când n-am mai putut să mă salvez singur, m-am scufundat și miracolul întâmplării a făcut ca eu să fiu salvat cu câteva zile înainte de a nu mai putea fi salvat.

Astăzi, cumva, am fost pus față în față cu toate acestea când, la o reprezentanță Vodafone, m-am dus să-mi schimb SIM-ul și să trec la micro-SIM, să-mi intre în noul telefon Nokia Lumia 520 de care mă bucur nespus:

– (Scoțând SIM-ul verde către funcționar) Bună ziua, aș dori să trec pe micro-SIM.

– (Uitându-se la cardul cel verde) Dumneavoastră aveți un SIM Cosmote?

– Nu, acesta este Connex (da, știu gluma, de-o vârstă cu lutul).

SIM-ul Connex 507146294047

Totuși, m-au lovit sentimentalismele când am văzut SIM-ul verde zăcând dezactivat pe masa cea roșie precum sângele bolnav și lipsit de vlagă, așa că i-am făcut o fotografie, pentru posteritate, cu titlul: Ultimele clipe de activare ale unui SIM care mi-a fost la îndemână la bine și la greu, care mi-a facilitat șanse și neșanse, care mi-a dat vești bune sau nebune, care se reflecta în ecouri reci și sterpe de linie ocupată, când mi-era mai drag, sau care m-a ajutat să mă descopăr și să fiu descoperit ca om, ca și consumator de cuvinte, deci de servicii de telefonie mobilă.

Chiar am izbucnit verbal și un pic pasional, încercând să ascund neliniștea despărțirii simbolice care tocmai mă cuprinsese:

– După ce terminați, sper că-mi dați SIM-ul înapoi! Sunt foarte atașat de el. Plus că, uitați-vă și Dumneavoastră, cât de mic este și câți bani am cheltuit cu el… Zece ani nu sunt de aici, de acolo!…

Nu știu dacă m-a înțeles. Nici n-aș putea, la o adică, să-l condamn dacă n-ar înțelege. Între mine și SIM-ul meu se formase o conexiune specială: am sute de minute naționale, câteva zeci internaționale și intergalactice, chiar și inter-dimensionale, și deși nu vorbesc mult la telefon, nu-mi place să vorbesc mult la telefon, SIM-ul acela reprezenta însăși libertatea de putea, la nevoie, să vorbesc.

SIM-ul acela devenise o parte din libertatea mea și acum zăcea inert, cu electronii neexcitați, pe o masă rece, într-o excesiv de geroasă amiază de toamnă medie, într-un oraș prea grăbit să trăiască în timpul lui pentru a vedea că pentru un SIM, pentru o parte din mine, timpul s-a oprit definitiv ca într-o mică moarte a unei goange strivite de bocancul dur al evoluției tehnologice care, SIM cu SIM, gest cu gest, ne hoțește de o parte din noi.

Plus de asta, un SIM care funcționează non-stop vreme de un deceniu este, să admitem, o bijuterie tehnologică ce, iată, a fost acum aruncată la coș ca un gunoi insignifiant.

Cumva, m-am întristat, azi. Connex, așa scria pe tinerețea mea de atunci, pe libertatea mea de a lua legătura cu ceilalți, de a trăi, de a fi liber, de a suferi și de a mă bucura, de a fi eu și cu lumea, de a fi cu lumea și ea cu mine și, de fapt, SIM-ul acela n-a fost doar un SIM, ci promisiunea că aș putea oricând să-mi întind un pod retractabil înspre lume.

Nu, astăzi nu-mi doream un alt SIM, dar nici nu puteam sta prins de trecutul tehnologic precum Luna stă gravitațional prinsă de Pământ. Și am lăcrimat un pic, până când telefonul a boot-at și pe ecran au apărut toate liniuțele de semnal 4G.

Asta este, mi-am spus resemnat, și m-am pus să mă dau pe net, la o viteză nemaivăzută.