Se-aşterne noaptea peste munţi şi văi,

Şi liniştea-n ecouri dense se adună,

Noi sincer ne minţim sub clar de lună

Şi-s tot mai plini de întuneric ochii tăi.

S-aşterne tăcere mortuară în noi şi-ntre noi

Cum frunzele moarte s-aştern descompus peste văi,

Şi-n vântul ce cu furie, cu ciudă tâmpită ne bate

Pot auzi distante, trecute şi rele ecouri turbate.

S-aşterne în tine un vis dureros de frivol,

Cum apa s-aşterne fluierând între stânci,

În mine s-au deschis răni prea adânci

Şi-atât aş vrea să pleci la pas domol…

S-aşterne liniştea în jurul meu, e rece şi grea

Şi lătrături şterse, dese, stridente şi groase

Spre cerul mort se ridică rele şi fioroase.

Noaptea asta-ncolţită şi dură e viaţa mea.

S-aşterne poteca în drumul şerpuind spre casă,

Mă simt ca un flutur ce are o viaţă întreagă-ntr-o zi,

Paradoxal, încă mai cred, mai sper c-ai să revii

Şi totuşi, poveri prea grele lăsate de tine m-apasă.

OC