Un poem ciudat

Zâmbetul tău mi-a dat un cap în gură
Și, dincolo de gură, m-a împuns în suflet,
M-a lăsat mut de iubire să cuget
Cu cioburile inimii mele pe bordură.

În ochii tăi căprui și plini de eros alb
Mă oglindeam crezându-mă un tip viteaz –
Drept este că mi-ai dat binevenit răgaz –
Până am văzut că amorul verde e necopt.

Iar când mi-ai zâmbit din nou, mai larg,
Parcă-mi căzuse în suflet un catarg,
Căci dinții tăi albi și luminoși
Trezeau în mine instincte cu colți fioroși.

Te-am admirat, atunci, ca pe-o zeiță a mării
Și m-aș fi lăsat, în ale tale brațe, dus de val
Deși boleam în sânge ca un fel de animal
Supus mereu nevoii de a se dedica depărtării.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.