Nu știu de ce, dar de când Dumnezeu a făcut-o pe femeie, ea n-a luptat pentru nimic altceva mai aprig decât pentru a fi egală cu bărbatul. Și-abia prin secolul 20 de-a reușit să scape oarecum de sub jugul tigăilor și-al plozilor și să-i demonstreze jumătății sale de ce e capabilă. Și cum altfel, decât ocupând teritoriul până atunci rezervat exclusiv bărbaților: armata.

Smaranda Brăescu

Pe vremea străbunicii, a face armata era mai mult un moft rezervat coconițelor de viță nobilă, cu oarece studii pe la pensioanele de la Paris sau pe la școlile înalte din Capitală și cu idei revoluționare în cap. Străbunica, săraca, n-avea ea timp de prostiile astea; și-apoi, ce să caute ea în armată, când bărbatu-său fusese luat cu forța la război și-abia scăpase cu viața de acolo? Se vede treaba că domnișoarele astea moderne n-aveau treabă pe-acasă și au citit prea multe foiletoane și povești de aventuri.

Probabil așa era, pentru că după primul război (mondial, n.r.) tot mai multe domnișoare din înalta societate au început sa intre în rândurile soldaților. Cine n-a auzit de Escadrila Albă, escadrila românească de avioane sanitare pilotate de femei în timpul celui de-al doilea război? Smaranda Brăescu este un nume de referință pentru istoria ”feminină” a armatei. Absolventă de Belle arte la București, a fost prima femeie pilot din România precum și prima femeie cu brevet de parașutist. Le-a dat clasă bărbaților epocii sale, căci a doborât recordurile la săritura cu parașuta, devenind campioană europeană în 1931 și mondială în 1932. În timpul celui de-al doilea război a activat în Escadrila Albă pe frontul de Răsărit, salvând sute de vieți cu avionul său.

O viață și o carieră remarcabile, curmate brusc și misterios odată cu venirea partidului comunist la putere.

Mariana Drăgescu

O altă personalitate feminină de elită a aviației militare române a fost Mariana Drăgescu. Obținând brevetul de pilot în 1935, la 23 de ani, aceasta a luptat pe ambele fronturi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, contribuind la salvarea a peste 1500 de vieți. Persecutată la rându-i de regimul comunist (prin înlăturarea fără explicații din aviația română), a reușit sa facă față tuturor nedreptăților vieții ajungând la venerabila vârsta de 100 de ani, ocazie cu care a fost decorată cu Emblema Onoarea Armatei Romane. A murit chiar anul acesta, pe 24 martie 2013.

Ar fi nedrept să nu le amintim și pe celelalte membre ale Escadrilei Albe, printre care s-au numărat Virginia Duțescu, Marina Știrbey, Irina Burnaia, Virginia Thomas, Nadia Russo, Victoria Pokol, Maria Nicolae și Stela Huțan. Povești de viață diferite și totuși atât de asemănătoare, destine unite de aceeași pasiune și de un curaj nemărginit.

Anii comunismului s-au vrut a fi determinanți în privința stabilirii statutului femeii în societate. ”Tovarășe de viață și de muncă”, acestea puteau, prin lege, să fie chemate pentru îndeplinirea stagiului militar, între 18 și 45 de ani. Studentele aveau o zi pe săptămână de instrucție în timpul facultății. În realitate, rolul femeilor era destul de nesemnificativ, lor fiindu-le rezervate posturi în domeniul administrativ, medical sau de protocol. Totuși există și excepții, femei ale epocii noastre cu înalte grade militare. De menționat sunt Floarea Șerban, prima femeie general din România (în prezent în rezervă) și Nicola Alexandru Tibacu (decorată în 1999).

Așa că, oricât am sta să judecăm lucrurile, controversa încă există: cine avea dreptate, străbunica sau domnișoarele feministe cu gărgăuni în cap?

______________

Notă: Acest articol face arte dintr-o serie experimentală de trei articole pe teme pe care, altfel, nu le-aș fi putut aborda niciodată, și este sponsorizat de Pensiunea Magnolia – cazare Oradea .