Singurătatea, ca paradox al iubirii

[...] Plutesc într-o descumpănită stare de dubiu, în care culorile și valorile s-au inversat într-un hidos univers de neînțeles. Și cred că am ajuns să-mi doresc negru pentru a avea parte de alb, și cred că am ajuns să-mi doresc a fi un demon pentru a fi, în fapt, îngerul tău.

Și cred că doar greșind mai pot avea dreptate deși, paradoxal, greșind știu că doar voi fi greșit, nu doar față de mine, nu doar față de tine, ci și față de ceea ce mi-am dorit mereu să fiu. Dar mi-e rușine cu liniștea ce parcă se lasă peste ceea ce ar fi trebuit să însemne ceva, mi-e rușine că ceea ce odinioară era totul acum este doar un nor de praf ce aleargă spre alte zări, trăiesc într-o ciudată stare de durere plicticoasă și aș vrea doar să sufăr, măcar pentru a ști că încă n-am murit [...].