Apologia distrugerii
Prima parte din procesul de reconstrucție constă în a distruge ceea ce stă pe locul în care vrei să construiești. Dacă nu am avea frica asta nativă de distrugere, pe undeva cred că am construi mai mult, poate nu mai trainic, ci doar mai mult.
Încă din primele zile când m-am angajat, am observat lângă sediu o imensă risipă de spațiu, făcută din case ce aveau doar un nivel, la o aruncătură de băț de centrul orașului. Pur și simplu, risipa era atât de mare, încât toți cei ce lucrau în zonă puteau, liniștiți, să încapă în două etaje ale unei clădiri de birouri, fără să ocupe mai bine de un hectar și jumătate, două, aiurea în centrul orașului.
Acum, însă, are loc dărâmarea complexului de case, iar în loc se va construi o filarmonică. Deci se poate.
A distruge ceva, nu inseamna ca ai in minte neaparat si reconstructia a ceva, poate doar faci curat, pentru mai mult spatiu. 🙂
Cu risipa de spatiu sunt mai mult sau mai putin de acord, atata vreme cat acel spatiu apartine cuiva, care are dreptul sa isi acorde aroganta de a il folosi asa cum isi doreste, chiar daca egoismul lui personal, nu coincide cu un bine comun.
E cu dus si intors discutia asta, dar ma bucur ca acel spatiu despre care vorbeai a fost intr’un final pus in slujba binelui comun, desi s’ar putea ca ceia ce se va construi acolo sa aduca mai multe neajunsuri decat ceia ce este acum. 😉
Bafta mestere! Long time no see.
=D Acolo era centrul militar zonal. =D
P.S. Lasă că vin eu în concediu.