Încercăm să renaștem din cioburile iluziilor pe care cu multă grijă le hrănim din umbrele realului cotidian. Când visele mor, încercăm să ne reface viețile reconstruindu-ne visele din cenușa speranțelor și din rămășițele unui eu mai mic, dar poate mai puternic.

Când visele mor, o parte din noi moare și ea, lăsând în urma ei un fel de pustiu arzător ca-ntr-un deșert furibund în care fiecare trebuie să-și regăsească calea. Sau să piară pe vecie. Este, într-un fel, ca o plimbare pe orizontală prin infernul lui Dante, de parcă deșertul – moartea viselor ar fi un fel de centru al universului existențial.

Încă îmi place să cred că fericirea este central acestui univers, și că drama aceasta este doar o nebuloasă ce trebuie depășită în drumul nostru spre galaxia (dacă tot am vorbit despre univers) cea mai lină, cea mai frumoasă, spre acel loc pe care-l putem numi, pe drept cuvânt, casa sufletului.

Poate că trecând prin acea nebuloasă – moartea viselor de fapt știi că mergi acasă, acolo unde sufletul, invariabil, te va duce. Dar nu poți ști niciodată dacă doar rătăcești sau chiar mergi, cu adevărat, acasă.