Eu nu am o țară. Eu cred că eu merit țara mea, dar nu o am. Nu am o țară, care să mă apere de nedreptate, să mă ajute când îmi este greu, să preia o parte din grijile mele. Eu nu am o țară, care să știu că mă va ajuta în 30 de ani, când ajung, poate ajung, la pensie. Eu nu am o țară care să aibă grijă de copilul meu, să îi dea o educație decentă. Eu va trebui să fac toate astea singur. Eu sunt singur în fața greutăților vieții. Țara, căreia îi plătesc impozite (nu puține), luptă împotriva mea. Luptă, cu legile și instituțiile sale, să îmi distrugă demnitatea de om, să îmi ia drepturile, unul câte unul. Să îmi închidă gura. Și stoarce din mine impozite fără să îmi dea nimic în schimb. Și vrea să îmi ia și ceea ce eu credeam că îmi aparține necondiționat. Votul. Așa, cum ei vor ca eu să trăiesc, eu nu voi putea trăi.

Sursa

Deși citatul de mai sus a fost scris cu referire la Republica Moldova, acesta se aplică – din păcate – și-n România. Frații în veci vor fi frați, Și-n aspirații, dar și în nevoi.

Eu nu am o țară, propriu-zis, din motivele enunțate mai sus și cu care rezonez în totalitate.