Nu prea e de râs, sincer să fiu. Da, Elveția are munte. Dar are și mare sau, mă rog, se pare că se pricep la nave mai bine decât toți navigatorii amatori din toate țările cu ieșire la mare.

Bine, exagerez un pic, dar hai să vă spun de la ce m-am luat. În 1953, când noi încă nu ne-am refăcut fabricile de autoturisme și, ca atare, importam de la alții, batiscaful Trieste, construit după designul unui inginer elvețian, făcea coborâri la 6,000 de metri adâncime, iar în 1960 a atins fundul oceanului din Groapa Marianelor, la 11,025 de metri adâncime.

Față de proiectul inițial din 1953 doar foarte puține modificări au fost făcute, pentru că:

• batiscaful Trieste folosea benzină pe post de fluid de plutire (fiindcă nu se comprimă, ca aerul, deci își păstrează proprietățile), o idee atât de genială încât mi-a stat mintea în loc;
• pentru accelerarea coborârii, fiindcă un batiscaf nu este susținut de cabluri ci plutește liber, s-au folosit câteva tone de oțel prins de batiscaf prin electromagneți. Murea curentul din baterie, cădeau barele de oțel, se ridica coșmelia;

Este? Este. Mai ales că pe vremea aia rușii erau șefi în automatică, nu elvețienii.