Care acum nu se mai mulţumeşte doar să vândă cu cât vrea el, nu, acum este o altă modă: să vândă cât vrea el şi ce vrea el. Nasol, dar asta este. Se întâmpla zilele trecute. Frate-mio mai mare, Rolly, şi cu mine vroiam să o punem de-o friptură de pui cu cartofi la cuptor. Şi fiindcă ne mai trebuiau vreo 2 kilograme, m-am dus la piaţă…

Nu ştiu de ce dar erau cartofi doar în vreo 4 locuri. Mă orientez şi eu să iau din ăia mai mari că n-aveam chef să curăţăm la ei. Şi găsesc unii, dar, totuşi, destul de mărunţi. Doamna mă vede şi se pregăteşte să pună pe cântar. Şi se întâmplă faza:

– Hmm, sunt cam mărunţei, spun eu.

– Cât să fie?

– 2 kilograme.

– Eh, la 2 kilograme mai găsiţi şi de vină?

– Da doamnă, că sunt banii mei. Dăăă…

Bărbatu-său nu zicea nimic, tăcea ca gulia între piersici. S-a prins şi el că doamna îşi permisese cam multe… În mod normal plecam fără să mai cumpăr. Norocul ei a fost că eram extrem de bine dispus şi n-am băgat-o în seamă… Şi, oricum, la ce faţă inteligentă avea, era o ruşine pentru mine să-mi pun mintea cu dânsa.

Plus că au încercat să-mi bage pe gât o sticlă de 2 litri de lapte. Am plătit cartofii şi dânsa se uita la mine, că de ce nu bag şi laptele în ghiozdan… Dacă nu mi-l trebuia. Guţi – Guţi este o doamnă şi bea doar lapte cu chimicale, dar de firmă. Nah că şi io pot să fac fiţe! Până la urmă s-a resemnat şi mi-a dat restul, dânsa păstrându-şi laptele… De parcă era după ea!

Stau, totuşi, şi mă întreb: oare ţăranii ăştia cu fiţe chiar aşa de bine o duc încât nu mai au niciun pic de respect faţă de banul clientului?