Eram pe la BRD ieri, cu treabă, iar la ghișeu, în fața mea era o găinușă. Stătea cu spatele (logic, ghișeul era în față) așa că aveam priveliște destulă. Stătea într-un fel un pic ciudat, un pic aplecată și cu un picior oarecum într-o parte, așa că puteam să mă bucur liniștit de splendoare.

Avea niște pulpe frumoase, pline (nu grase și nici subțiri), fundul corect proporționat, coapse frumoase și un păr negru, frumos și îngrijit. Chiar îmi plăcea să o privesc (da, fetelor, știre de ultimă oră: ne uităm la fundurile voastre) și mă și gândeam ce frumos ar fi dacă ar fi, cât ar fi, cum ar fi…

La un moment dat se întoarce și mă privește în ochi cu ochii ei albaștri. Eu, evident, zâmbeam. Ne cunoaștem. Privirea ei părea veselă și deschisă, ca și cum ar fi vrut să îmi spună că este bine. Ne știm din liceu și am avut mereu o relație de tipul „tu ești femeie eu sunt bărbat”, fără alte cele. Mă uit la ea și realizez că jocul de lumini din ochii ei s-a stins în anii petrecuți în Italia, unde s-a și măritat și unde a și născut.

Avea de completat un formular de la Western Union și, cu stupoare, am observat că își deschide portofelul, uitându-se la actul de identitate italian și transcriind acele informații în formular. Nu-și știa numele, lucru care m-a pus pe gânduri și care, totodată, m-a întristat. La 22 – 23 de ani să nu știi cum te cheamă, să fii deja măritată cu un un om pe care nu-l iubești, dar cu care stai doar pentru a-ți asigura traiul zilnic…

Mi se pare incorect. Mi se pare dramatic de-a dreptul. Și, într-un fel, mi-e și ciudă. Femeia asta, încă frumoasă, cu gesturi frumoase și relativ inteligentă, a mers la export. Și e păcat. I-ar fi stat bine într-un pat românesc…

Nu o condamn pentru ceea ce a făcut, că nu e problema mea și nu mă interesează. Eu doar îmi exprim tristețea că multe femei bune pleacă la babalâci străini.