Nu m-am mișcat de mult. De fapt, de când am ajuns aici, acum vreo cinci luni, nu m-am mișcat decât vreo doi pași. Pentru că suntem prea mulți, într-un spațiu mult prea îngust pentru noi. Și simt, mai mereu, că mă sufoc.

Parcă am fi într-un fel de club de fițe din Mamaia, aglomerați ca sardinele, dar n-am avea posibilitatea să ieșim. Și mie sincer, mi s-a urât. Mă stresează mirosul nostru colectiv, un fel de amestec de jeg, fecale, moarte și disperare.

Mă deprimă că rostul vieții mele este să stau într-un întuneric împuțit, mă deprimă că nimeni nu-mi va duce numele mai departe, dar cel mai tare mă deprimă faptul că în curând viața mea se va fi sfârșit fără rost. Acum, dacă aș ieși afară, probabil aș muri. Parcă este un pic injust.

Ochii mei s-au obișnuit cu întunericul. De fapt, nici nu știu cum arată lumina. Mă întreb de multe ori ce este dincolo de zidurile care ne țin încătușate ca într-o lume ce stă să se dărâme sub propria-i greutate, dar nu reușesc să găsesc un răspuns.

 În întunericul aglomerat de carnea ce încă zace pe os, un singur gând de disperare plutea în aer: sunt doar o găină într-o fermă. Ba nu, sunt doar o bucată de carne ce n-a sângerat încă.