Mă enervează oamenii care știu sigur unde am greșit eu, dar n-au avut înțelepciunea necesară să facă niște greșeli mai mici. Sau să greșească mai puțin. Dar mă privesc cu un aer de superioritate.

Mă enervează unii dintre oamenii care au pretenția că mă cunosc și mă înțeleg, dar pentru mine ar face mai puțin decât ar face un străin. Și-apoi mă întreabă de ce nu-i iubesc.

Mă enervează oamenii care țin morțiș să-mi demonstreze că sunt mai buni decât mine, folosind ca unic argument logica, nu și faptul că nu ne naștem egali, sau că șansele nu sunt distribuite uniform.

Mă enervează oamenii pentru care totul este o luptă, încercând să-și demonstreze superioritatea, încercând să fie mereu cei mai buni, perfecți, supraomeni. Mi se par niște impostori triști, încercând să-și mascheze nesiguranța în spatele nereușitelor celorlalți.

Mă enervează oamenii care constată că pot să fac mult rău, la fel cum pot să fac și mult bine. Și mă enervează că aceștia văd doar răul pe care aș putea să-l fac, fără să vadă, de fapt, alegerea mea de a face bine, chiar și când aceștia nu văd cum ar arăta acel bine.

Și mă enervează oamenii care cred că au dreptul la o opinie numai pentru că au una.