Așteptam un anume autobuz și eram pe o stradă centrală, admirând cerul despre care auzisem că e plin de drone militare. N-am văzut niciuna, dar briza ușoară și ultimul tremur al orașului înainte de deliciosul desfrâu al somnului aveau așa un aer plăcut…

Doi îndrăgostiți pe biciclete, undeva lângă mine, își atingeau brațele ca niște pisici jucăușe, deși erau departe de vârsta primei iubiri și a primelor emoții. Mi-au plăcut, erau oameni frumoși, veseli, frumoși în veselia lor intimă și nevinovată, pură precum cea mai comună aspirație de iubire.

Peste drum, domnișoara unei domnișoare era foarte entuziasmată de ceva, și-i făcea semne discrete partenerei ei, care era dincolo de trecerea de pietoni, pe lângă mine. Îmi dau seama că era ceva important, poate o promovare, cert este că mergeau la un restaurant de obicei gol la acea oră leneșă.

De colo-colo, oamenii mergeau spre lumea de acasă sau spre lumea de afară, care, pe unde avea treabă, fiecare fiind obosit, sau grăbit, sau deloc grăbit, sau încă proaspăt în trăirile și putințele sale…

Și-atunci m-am amărât, întrebându-mă, ca într-un fel de străfulgerare violentă,în caz de război, cine ar muri? Poate fata cea drăguță de pe bicicletă? Poate domnișoara amorezată de peste drum? Poate tatăl care era cu copilul să la o plimbare răcoroasă de seară?