Eram în piața unui mic orășel de provincie într-o aglomerată amiază de sâmbătă, cu lume furnicând (roind) în jurul nostru și căutând să cumpere și să vândă, cu timpul grăbindu-se a zbura către ceasurile târzii ale odihnei serii, cu ziua aceasta cu cerul senin și cald și gust de toamnă rodită…

La o tarabă într-un oarecare obor, o domnișoară poftind la niște alune de pădure și la niște castane se apropie de o tarabă bogată, plină de roadele trudei și ale toamnei, luându-și niște alune de pădure,o întreabă pe femeia între două vârste ce, alături de soțul ei, vindea la tarabă:

– Nu vă supărați, spune aceasta politicos, Dumneavoastră cum gătiți castanele alea? Că am mai luat de la Dumneavoastră și nu prea ne-au ieșit…
– Vrei castane? Am! Dar nu-ți dau. Te-ai prins?, răspunde aceasta cu o sinceritate veselă și luminoasă…

S-a prins. Eu, urmărind faza, am rămas perplex. Cine spunea că escrocii nu pot fi și cinstiți sau că aceștia nu pot avea și o parte onestă?