[Unele aspecte sunt ficționale, pentru a păstra ascunsă identitatea femeii. ]

Era după venirea „trupelor sovietice eliberatoare de sub jugul fascist”, la finele anilor 1940, începutul anilor 1950, după venirea NKDV-ului la putere și în România. Faza este reală și mi-a fost povestită de însăși personajul principal, mama unui prieten de-al meu.

Doamna K. era din Basarabia, dintr-o veche familie cu tradiție în ale românismului, bunicul ei fiind episcopul de Chișinău în perioada interbelică, în scurta perioadă cât Basarabia a fost sub administrație românească.

Tatăl ei și un frate (?) au murit amândoi după ce s-au înrolat voluntar în armata română, în niște lupte menite să oprească saltul peste Prut al Armatei Roșii. Din acea luptă, a aflat după aceea, nu s-a scăpat. Într-un singur loc din câteva mii de soldați români au rămas maxim câteva sute și ăia răniți. Ăia norocoși, adică.

Odată cu întinderea ciumei roșii și cu nenumăratele abuzuri care se făceau împotriva românilor de acolo, K. a fugit din Basarabia, la ordinul familiei, deși era doar o elevă de școală generală. Nu mai știu dacă era în clasa a treia sau a cincea.

O jumătate de secol și mai bine a trecut de la zilele acelea cumplite când, urmărită de NKVD (viitorul KGB) și cu inima fiartă, frântă și sfărâmată de dorul celor lăsați în urmă, K. a ajuns în sfârșit la o școală de fete din Pitești. Acolo, s-a întâlnit și cu o fostă colegă de școală, fugită tot din Chișinău. O jumătate de veac s-a scurs de atunci. Dar tot doare.

Mi-a povestit, evident afectată, momentul când i-a fost cel mai frică, când viața ei atârna de un singur cuvânt. Faza a fost cam așa: erau la școală, la ore. Dintr-o dată, în sală dau buzna mai mulți bărbați solizi, blonzi și, vorbind rusește, i-au întrebat pe toți cum îi cheamă pe numele de familie. Fata, colega lui K., a spus numele pe bune. Au luat-o și au deportat-o cine știe pe unde, dar K. a mințit și a dat numele de familie al unor rude îndepărtate de undeva de lângă Buzău sau Bârlad.

A mințit. Din instinct, că nu a avut cum judeca faza asta sub povara fricii. În paranteză fie spus, NKVD-iștii vânau în special fetele basarabence, ca să le poată deporta și ca să prevină căsătoriile mixte. Mă rog, nu există așa ceva între români, dar NKVD-ul avea alte planuri.

Nu pot specula despre bătaie, violuri și maltratări sistematice. Pe vremea aceea era ceva la ordinea zilei. Liderilor țării din acea vreme (Constantin Parhon,  Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi) părea a nu le păsa de aceste barbarisme, suferințele și umilințele îndurate de poporul român în această perioadă (1948 -1952) fiind la apogeu.

Dar să revin. K. a rămas în țară, cu un gard de sârmă ghimpată între ea și familia ei care, nu după mulți ani, s-a stins, o parte a neamului ei murind expulzată în Siberia, ca o condamnare la moarte pentru simțămintele lor românești pe care le-au dus până în groapă și care, la rândul lor, le-au adus moartea. Era periculos să fii român pe vremea aia. Dacă nu erai de simțământ sovietic, erai un dușman al noii ordini și trebuia să fii exterminat ca un un gândac. Sau mai rău.

În fine, K, a crescut și, a treia zi după nuntă a aflat că soțul ei este securist. Viața îți poate juca uneori feste de-astea dramatice, în care să fugi de dracu cu toată puterea numai pentru a-l primi mai încolo în propriul pat. Ceva de genul.

Totuși, vă vine să credeți că cei care i-au făcut atât de mult rău lui K. au fost iertați? Ea, în sinea ei, i-a iertat. Mi se pare miraculos. Nu cred că aș fi putut ierta așa ceva. Voi?

P.S. Doamna K. este una dintre cele mai sufletiste ființe din câte mi-au fost date să cunosc.