Tot din Deva, tot de alaltăieri. După ce mi-am rezolvat ce era de rezolvat m-am dus să mănânc ceva, că eram leşinat şi de foame şi de sete. Fiind în centrul oraşului am zis că să mă bag până la Reno (un local).

Intru ca omul pe terasă, iau un loc la o masă şi aştept. Şi aştept. Citesc e-mailul. Şi aştept. Trec vreo 10 – 15 minute şi văd că nu mă bagă nimeni în seamă. Mă ridic şi plec. Simplu. În apropiere ştiam că este un fast food sau ceva şi că dacă nu găsesc ciorbă de burtă măcar un şniţel de pui tot găsesc.

Şi văd un fast food de unde mai mâncasem. Nu sunt fan dar când stomacul cere nu prea ai ce face. Foamea şi canicula, în proporţiile corecte, pot doborâ un om. Am observat că au făcut şi o mică terasă (ceva de genul nouă mese de patru persoane) şi mă hlizesc, la propriu, să văd ce mâncărică au.

Pe terasă, împreună cu fetiţa ei, era o doamnă foarte atrăgătoare pe la vreo 32 de ani, 1,70 metri, 50 – 52 de kilograme, sâni generoşi, părul negru, buclat şi frumos îngrijit, ochii negri şi sinceri (ceea ce este ciudat pentru cineva care se ocupă de vânzări) şi un pic cam măritată cu patronul localului respectiv, cred. Oricum, la ora aia nu prea îmi mai păsa. Era atrăgătoare, pur şi simplu.

Şi cum mă hlizeam eu aşa pe acolo, numai ce îmi spune:

– Bună ziua. Cu ce să vă servim?

– Bună ziua. Mâncare serviţi?

– Da.

– [Mă aşez la umbră, la o masă, iau atitudinea cuiva care inspiră respect şi o "scanez"] Ce anume?

[Bla bla bla]

– OK. O Pizza Salami, vă rog.

Doamna respectivă intră înăuntru şi începe să facă pizza mea. Cu ocazia asta am aflat că nu ştie să gătească. Fumez o ţigară, citesc Ziarul Hunedoreanului care zăcea singur şi trist pe masă aşteptând să vină cineva să-l răsfoiască. Şi aştept. Şi no, mă zgâriasem pe ochi că nu am cerut şi un Mountain Dew (băutură care-mi redă foarte repede nivelul de energie) ca să am ce bea în timp ce aştept. Acum ce să fac? Aştept să vină cu pizza şi comand şi o doză de vitalitate.

Spre stupoarea şi regretul meu se pare că aveau şi şniţele din piept de pui, favoritele mele, dar nici măcar nu mi-a dat prin cap să întreb. Simţeam cum revolta, faţă de mine însumi, creşte în mine şi mă întrebam: "Bă, dar cât de dobitoc pot fi? Cum de nu mi-a dat prin cap să întreb măcar?".

După vreo o jumătate de oră îmi vine şi mie pizza. Cum să spun că era? Pe acolo scria că are 32 de centimetri diametru (şi că este rotundă, evident). Asta avea vreo 45, era pătrăţoasă, mai lată decât platoul pe care era servită şi avea un fel de blat din carton ranforsat (întărit) cu oţel invizibil.

Împărţirea feliilor era foarte interesantă şi ea. Nu erau două la fel pentru că cine a feliat-o nu ştia că treaba asta se face dintr-o parte în alta, nu din centru spre margine. Bine, la cât de tare era blatul acela pot spune că măcar s-a străduit. Deh, mână de femeie, mai gingaşă.

Îmi tai, extrem de greu, prima felie (din cele opt) şi încerc să o mănânc. Pe lângă canicula de afară şi pizza era fierbinte (logic) şi asta nu prea-mi plăcea. Măcar sucul era rece (şi mă treceau lacrimile de la el). Cu greu reuşesc să porţionez prima felie şi să mănânc cu furculiţa şi cuţitul.

Pe la a treia felie deja nu mai puteam. Mă dureau degetele cu care ţineam furculiţa. Aşa că îmi bag picioarele şi mă apuc să mănânc direct cu mâna (la pizza se permite). Deja începeam să mă simt mai bine din cauza faptului că nu mai trebuie să-mi rup mâinile cu tacâmurile, în ciuda faptului că nişte fiţoşi se uitau ciudat la ţăranul din mine. Mi se fâlfâie. Sunt mulţumit că mănânc fără să mă mai chinui.

Deşi blatul era naşpa (un fel de aluat dulceag asemănător cu cel de pâine dar mult prea dens) umplutura era OK. Aia mergea. Ştiu că au folosit pastă de roşii Regal, care mie nu-mi place. Bine, pe marginea pizzei era o bandă rotundă de vreo doi – trei centimetri care nu avea nimic pe ea, dând mâncării un aspect de amatorism şi improvizaţie. Nici măcar nu m-am obosit să-i fac o poză.

Sincer, cred că dacă mă străduiam, eu o făceam mai bună (de fapt având atâta imaginaţie ştiu sigur că o făceam mai bună, dar no), pentru că mie cel mai mult mi-a plăcut sucul. În fine, nu o recomand decât celor forţoşi sau celor rupţi de foame.

Deşi nu sunt adeptul sucurilor, pentru că ţin să ajung pe la vreo 80 de kilograme până la sfârşitul anului (am început anul 2009 la 102, dacă nu mă înşeală memoria) atunci am făcut o excepţie. Şi am băgat în mine la suc ceva de speriat, pentru că nu beau alcool când sunt pe drum iar apa minerală nu îmi place şi, ca atare, o beau foarte rar. Ceai rece n-am găsit, deşi îmi place mult.

În fine. Pizza aia a fost naşpa.