V-am povestit cum săptămâna trecută un cuţu mic şi alb încerca să mă mănânce. Eh, ieri ne-am întâlnit din nou. De două ori. Ce mai, era un îngeraş de câine care părea să nici măcar nu poată lătra, darămite să muşte…

Mergea pe stradă cu capul plecat şi coada lăsată şi îşi ferea privirea de oameni. Probabil devenise smerit şi ştia că a greşit, dar no, cred că îi era doar foame. Aşa mic şi pricăjit părea acum, în smerenia lui, încât cred că i-aş fi dat chiar şi ceva de mâncare. Desigur, nu prea iert şi nu prea uit, daci asta nu se va întâmpla prea curând.

Şi nu, nu înţeleg prin ce transformări trec noapte toţi câinii. Ziua sunt îngeraşi, noaptea sunt nişte bestii. De ce?