Ucrainienii sunt acel popor care, în fața celui mai mare act de trădare națională din ultimii optzeci de ani, protestează pașnic.

Nu spun prin aceasta că-n Ucraina clasa politică a ajuns la finețea de a acționa fără par la voința poporului, ci că – uitându-mă ieri la felul în care protestau – mi s-a părut că-s niște oi ce protestează din inerție, iar nu mișcate de nevoia reală de a le fi mai bine.

Nu cred că într-o țară fostă sovietică, atunci când liderii sunt anti-patrioți și vânduți Rusiei, se mai poate schimba ceva fără par, fără sânge și nu cred că Franța s-ar fi schimbat dacă francezii ar fi protestat pașnic. Și mi se pare egală comparația nevoilor sociale dintre Revoluția Franceză și revolta ucraineană: și unii și ceilalți și-au dorit ieșirea din Evul Mediu condus de o castă coruptă care, prin rezultatele și acțiunile sale, s-a descalificat.

Sper, deci, că ucrainienii își vor băga mințile-n cap și că vor lupta cu adevărat  pentru dreptul lor. Și sper că se vor organiza cum trebuie și că nu se mai strâng câte un milion la Kiev, bine încercuiți de poliție și armată, ci doar câte vreo cincisprezece mii, pe la vila fiecărui deputat, să-l tragă-n țeapă, cam ca acum două sute de ani, după cum liderilor ucrainieni le este priceperea și atitudinea.

Cu frumosul, nu merge. Nici n-are rost să mai spere. Nici n-are rost să-și facă vreo iluzie că, și dacă vor semna acordul cu UE, guvernul lor se va ține de el și le va oferi prosperitatea meritată pentru că, pentru o țară cu o asemenea putere economică, Ucraina este excesiv de săracă. Și ei chiar au de toate.

În fine, văd câteva mișcări pe la știri. Sunt jenante.

P.S. Văzând stratul de zece janddarmi dintre guvern și protestatari, m-am gândit cum ar fi dacă unul, unul singur, ar arunca în capul lor un cocktail Molotov.  Asta așa, ca să înțelegem cât de rudimentar se acționează acolo…