OK, cu toţii avem vise, speranţe şi iluzii. Eu am prostul obicei de a discerne între ele şi, ca atare, mă dezamăgesc singur distrugându-mi propriile iluzii (bine, substratul este mai complex). Ieri, la Deva, am realizat o treabă.

Am nişte vise stupide. Sau, mă rog, am avut. De exemplu mă gândeam cum ar fi să stau pe o plajă pustie din Pacificul de Sud, privind valurile, oceanul, lăsându-mă mângâiat de briză, ascultând cum aceasta îşi croieşte un drum zgomotos printre copaci. Dar este un vis stupid, pentru că eu nu suport căldura.

Paradoxal, nu este un vis stupid decât atunci când sunt singur în el. Dacă sunt cu cine trebuie deja visul stupid devine o iluzie extrem de dulce, pentru că aş fi cu ea şi, indiferent de unde aş fi, aş fi acasă. Şi e atât de bine să fii acasă!