Mi-a fost cald ieri, extrem de cald. Simţeam cum, în bătaia soarelui ce mă ardea ca într-un cuptor rupt din iad, creierul mi se transforma într-un fel de piure, precum cartofii modificaţi genetic din Irlanda de Nord (fază reală).

Ieri am fost şi un pic răcit şi, din cauza soarelui dogoritor, am avut o stare extrem de nasoală. Parcă eram sfârşit. Aveam starea psihică a unei cămile aflată la câţiva paşi distanţă de moartea prin deshidratare. Mountain Dew-ul trecea prin mine precum un cuţit fierbinte trecea prin unt.

Pur şi simplu, pe maxi taxi (n-am avut chef să merg cu maşina) am ajuns să mă simt bine pe manele. Extrem de bine, dacă pot să spun aşa. Pur şi simplu îmi plăcea, mă relaxa, mă liniştea. Cel puţin când a cântat piesa aia de la Secretul Mariei am crezut că mă scurg de pe scaun printr-o crăpătură din maşină, pe drum. Şi mă contopesc cu acesta.

La Anicika Maya deja eram extaziat de-a dreptul, fiindcă îmi amintisem o chestie drăguţă. La un concert unde cânta şi Anna Lesko mă filam cu o blondină stilată şi educată cu care am şi schimbat câteva cuvinte. Şi era o femeie extrem de plăcută şi de reală, nu ca alea de le vezi la TV. Era… minunat.

Dar divaghez, cum divagam şi ieri. Pur şi simplu îmi era prea cald. mă simţeam ca un peşte ghinionist prins într-un acvariu aflat într-o casă în flăcări. Mai mult, am băut tot Mountain Dew şi se întâmpla un fenomen ciudat.

Cum luam gâte o gură bună de suc cum mă treceau lacrimile, privirea se înceţoşa iar ochii se umezeau, făcând vederea aproape imposibilă. Dar numai de la suc. Bine, spiritual mă simţeam mângâiat şi aproape că am intrat în panică, pentru că ceea ce spun eu se cheamă sindromul lacrimilor de crocodil…

Atât de cald mi-a fost încât m-am tâmpit din cauză că lobii frontali ai creierului împingeau cu putere osul frontal (fruntea).

Am şi un rondel pe chestia asta: Rondel văratic (2) (e mai vechi)