Bine, PET-ul nu curgea pe Siret, doar l-am parafrazat pe Sadoveanu. Curgea pe Dunăre. Dar faza e mai complexă decât atât, o să vedeți.

Stăteam eu liniștit într-o dimineață și savuram vremea frumoasă a Sudului, în timp ce la Cluj se pregătea să dea o ploaie thriller. Mă trezisem odihnit și, no, făceam poze Dunării în soarele încă destul de blând al dimineții. La un moment dat, le văd plutind. Niște PET-uri se jucau de-a exploratorii pe Dunăre, și pluteau duse de apa destul de rapidă a fluviului.

Cum să spun? Era o dimineață frumoasă, dormisem pe vapor pentru doar câteva ore, dar m-am odihnit complet. Liniștea din jur era absolută, profundă, intensă, magică. Nu aveam niciun gând, doar atârnam în acel loc frumos, undeva între clipe și gânduri. Eh, dar când le-am văzut plutind, ceva în mine s-a rupt pentru a mia oară și dintr-o dată m-am simțit gol.

Nici măcar marea stavilă de la Porțile de Fier nu poate curăța, nu poate opri năvala de jeg, de mizerie și de poluare. Atât de mare este problema. Și, da, poate am exagerat când i-am înjurat pe proștii aceia, dar în sufletul meu știu că am făcut ceea ce trebuie. Neelegant? Poate. Corect, din punct de vedere uman? Poate.