Mergând pe stradă cu gândurile mele, apăsat de calcule și dileme, am simțit dintr-o dată greaua apăsare a tandreții iubirii când, ieșind dintr-o biserică, un cuplu de bătrâni, soț și soție, cel mai probabil, povesteau.

Deși au fost împreună toată ziua, neavând unde să meargă, cei doi jucau un fel de joc suprarealist pentru mine, imaginându-și aventuri și detalii, pentru a alunga monotonia și pentru a avea despre ce povesti, alinându-și bătrânețile. Genial. Cam așa:

– Și ce ai mai făcut?, îl întreabă ea, zâmbindu-i ușor, cu drag și cu o anume candoarea rarisimă…

– Am fost la pescuit, îi răspunde el, râzând complice.

– Și ai prins ceva?

– Da, vreo cinci carași și…

… și n-am mai putut să mă concentrez pe poveste, plus că nici nu era frumos, pentru că eram copleșit de sentimente contradictorii, frânturi de revelații și valuri de întrebări fără răspuns.

Poate acesta o fi secretul fericirii?