Pentru că nu ştiu prea mult din Cluj Napoca, în apropierea locului unde am avut treabă am găsit o staţie OMV [cea de lângă Biblioteca Judeţeană Octavian Goga], unde am reuşit să mănânc ceva bun. Am mai găsit vreo două – trei restaurante/ fast food-uri prin zonă, dar nu mi-au inspirat încredere.

Intru în restaurantul Viva, mă apropii de tejghea, dau bună ziua şi mă adresez angajatei de acolo. Domnişoara, blonduţă, ochi căprui deschişi la culoare, înaltă, subţirică, frumoasă rău nu altceva, se uită la mine, îmi răspunde la salut, zâmbeşte şi spune, uitându-se în ochii mei:

– Sunt pe fiecare masă.

Mă duc la o masă goală, iau un meniu şi-l studiez repede şi neatent.

– Aş vrea, vă rog, un meniu numărul 1, cu gordon belu.

Intrigată, se uită la mine zâmbind şi-mi spune:

– Suntem în săptămâna patru, iar meniul este cu vită (un anume fel de grătar de vită cu o denumire specifică ce îmi scapă)…

– Atunci, evident, asta vreau.

– [Zâmbeşte frumos de tot.] Desigur.

– [Zâmbesc şi eu.] Pot să merg la toaletă să mă spăl pe mâini înainte de a mânca?

– [Surprinsă.] Desigur.

– [Zâmbind.] Revin.

Mă duc, mă spăl pe mâini şi mă reîmprospătez, apoi mă aşez lângă tejghea, aşteptând. Îmi spune:

– Luaţi un loc la o masă şi vă aduc eu mâncarea.

– Este foarte drăguţ din partea Dumneavoastră. Mulţumesc.

Ies afară, pe terasa îngustă, şi mă aşez la singura masă liberă, chiar în faţa uşii, luând cu mine sticla de Coca Cola din meniu. Îmi aprind o ţigară şi o fumez în linişte, limpezindu-mi gândurile şi oboseala. După câteva minute domnişoara asta drăguţă (nu m-am uitat la ecuson, după nume, ci în ochii ei) vine cu foaia de hârtie pe care se pune farfuria şi cu tacâmurile.

– Scuze, uitasem. Te rog frumos, îmi aduci şi mie o cafea cu lapte şi mai mult zahăr? Că mie îmi place cafeaua mai amară.

– [Zâmbeşte.] Mai amară?

– [Zâmbesc. Nu ştie bancul.] Da.

– Lungă sau scurtă?

– Lungă, vă rog.

– Da, desigur.

În două minute se întoarce cu o tavă metalică pe care era o ceaşcă mare de cafea, plină până la jumătate, două cutii de lapte, trei plicuri de zahăr, un păhărel cu apă şi un biscuite, pentru cafea. Peste vreun sfert de oră domnuca vine cu mâncarea, care arăta aşa:

În imagine se vede grătarul de vită, porţionat de mine înainte să mă apuc de mâncat, nişte cartofi prăjiţi (mari şi moi). Peste garnitura de cartofi a fost pusă o chestie delicioasă. Nişte ceapă albă şi dulce a fost un pic călită, doar o idee, apoi peste ea s-a pus nişte şuncă feliată, a călit-o şi aceasta un pic, deasupra punând sos de roşii sau ceva asemănător. Gustul, un pic dulceag, combinat cu cel puţin sărat al cartofilor, era delicios. Lângă, primisem nişte salată de roşii (cred că erau de grădină, dar nu sunt sigur, fiindcă erau un pic, o idee, trecute) cu brânză puţin, spre deloc, sărată. A fost bună şi ea. Cireaşa de pe tort a constituit-o, însă, bucata de pâine primită, de vreo 25 de grame, de genul acesteia (de fapt cea primită era mai mică). Mă înduioşasem, nu altceva.

După ce termin de mâncat, domnişoara se întoarce cu o farfurioară, pe care era o prăjitură bună, cu zmeură [nu am mai mâncat zemură din cretacic, de parcă mi-ar fi citit gândurile cele mai intime, atât de intime încât nici nu ştiam că le am], însă rece (aşa se serveşte, cică, de la frigider):

Stupefiat, mă uit la ea:

– [Stupefiat.] Pentru ce?

– [Zâmbind.] Este inclusă în meniu.

– [Zâmbind.] No, să fie primit. Mulţumesc.

– [Zâmbind.] Cu plăcere.

După ce termin de mâncat mă apuc să-mi strâng singur masa, întrebând-o unde să pun toate cele, la care ea îmi spune că nu este nevoie, că va strânge ea. Aşa că, uitându-mă în ochii ei şi zâmbind, i-am spus că nu sunt obişnuit să strângă cineva după mine. Mi-a urat să-mi fie de bine, mâncarea. Am plecat zâmbind.

P.S. Azi e ziua cafelelor moca la OMV.

P.P.S. Meniul a costat 20 de lei, cafeaua a costat suplimentar.