Lasă-mi un gând, fie el și amar, atunci când pleci, mă gândeam. Fiindcă în urma ta nu va mai rămane decât cenușa unor trăiri ce prea repede ne-au ars, fiindcă în urma ta numai regretul mai poate să crească, precum pe un câmp sterp nu mai cresc decât buruienile diavolului. Lasă-mi un gând, fie el și amar, atunci când pleci, te rugam.

Sufăr de când mi-am dat seama că nu poţi să mă iubeşti şi de-atunci, în fiecare noapte, negreşit, te las să-mi scapi printre degete şi să te îndepărtezi de mine.

Fac asta pentru că te iubesc!

… Sau poate că nu te iubesc, poate mă înşel, poate pentru mine eşti doar un vis, o… doar atât!… Din care, poate, a venit timpul să mă trezesc.

… Dar nu pot, ceva din mine te vrea peste putinţa mea şi, oricât aş încerca, nu pot. Cum m-aş putea trezi din vis la realitate, când singura realitate a mea este că te iubesc?…

… Sau poate că nu te iubesc, poate mi-e doar frică de singurătate, poate vreau să mă amăgesc singur pentru toate suferinţele şi greşelile mele.

Şi-atunci mă-ntreb: cum aş putea ieşi din acest cerc vicios? Şi, deşi ştiu că răspunsul pe care-l caut se află la tine, nu am puterea de a mă apropia de tine spre a-l afla, să te întâlnesc, să îţi vorbesc şi, mai grav, să îţi mărturisesc…

Poate sunt un laş, sau poate din cauză că te iubesc prea mult şi vreau să mă ascund de iubirea mea, dar sincer, nu mai am puterea să-ţi mărturisesc!

Și totuși, într-un moment de pierzanie universală, m-am decis să renunţ la dragostea mea neîmpărtăşită. O mai ştii tu?

… Sau poate am renunţat de mult la ea şi doar acum am avut puterea de a accepta realitatea: absenţa ta n-a avut puterea de a te păstra în sufletul meu…

… Sau poate că sufletul meu, doar el, a putut păstra absenţa ta, frumusețea ta mereu jucăușă, proaspătă și întrucâtva timidă…

… Sau poate că nu erai timidă, poate că nu mă iubeai şi n-ai avut puterea să mi-o spui în faţă şi, dacă nu mi-ai spus-o, era poate pentru că ţineai prea mult la mine, ceea ce înseamnă că, totuşi, într-un anume fel mă iubeai…

… Sau poate că nu mă iubeai, poate ai vrut doar să fugi de mine sau să te joci cu inima mea, să mă chinui lăsându-mă să te iubesc…

… Iar eu, totuşi, nu te-am iubit. Era ceva primăvăratic. Te admiram, aşa cum poţi admira o floare, aş fi făcut multe pentru tine, dar, totuşi, nu te iubeam.

… Sau poate că te iubeam. Te iubeam fugind de tine, te iubeam lăsându-te să mă inşeli, te iubeam simţindu-mă singur,  amăgindu-mă şi sperând, în singurătate, la apropierea ta.

… Sau poate că nu te iubeam, poate că eram departe de tine tocmai pentru că n-am înţeles să-ți mărturisesc în mod fals iubirea mea, dacă nu te iubeam.

… Sau poate te iubeam şi nu mai ştiu. Dar tot ce-a fost atunci, de mult, s-a pierdut fără rost.

… Sau poate nu s-a pierdut. Poate va ieşi la iveală într-o altă primavară pe care noi, însă, s-ar putea să n-o mai ştim.

Vezi tu, în zadar încerc să renunț la tine. Este ca și cum aș renunța la o preafrumoasă parte a sufletului meu, ca și cum, cu mâinile tremurânde,  aș face o operație pe sufletul deschis, sângerând a amărăciune. Știu, astăzi, că am greșit, știu cât de mult am greșit.

Am crezut că pot renunţa forţat la tine. Ce mult am greşit! De mult timp nu mai am la ce să renunţ: la mine, la speranţă şi cu atât mai mult  la tine.

Am ştiut de la început că fără tine îmi va fi greu. Ce mult am greşit! Fără tine totul mi-e imposibil. Păcat, însă, că am renunţat să mai vorbim, am renunţat chiar la tot.

Pentru tine am renunţat la dulceagă fericirea mea, pentru tine am renunţat la atât de mult încât astăzi nu mai am decât dragostea ce-o port pentru tine şi, pe care, singurătatea mi-o va fura, mai devreme sau mai târziu.

… Şi totuşi, oricât ar fi de rău, ştiu că şi tu ai renunţat la multe pentru mine. Ai renunţat să îmi zâmbeşti, să îmi vorbeşti, ai renunţat chiar şi să mă priveşti în ochi…

… Sau poate că n-ai renunţat la toate acestea. Poate pur şi simplu am încetat să mai exist pentru tine, dar dacă stau să mă gândesc la tine mai bine, eu n-am existat deloc în viaţa ta. A existat doar o scrisoare într-o noapte de vară, au existat două clipe de conversaţie, a existat tremurul inocenţei și vulcanul unei pasiuni bezmetice ce se juca cu sufletele noastre tinere înecate într-o speranță iluzorie…

… Sau poate a existat doar fantezia mea.

… Poate că iubirea ce ţi-o purtam n-a fost atât de mare, poate am exagerat…

… Sau poate că am facut aşa cum mi-a cerut inima…

Cert este că trebuie să găsesc o soluţie de a ieşi din acest impas, pentru că nu mai pot continua, mă înnebuneşti. Nu mai rezist ca atunci când privesc cerul nopţii să văd doar ochii tăi, chipul tău. Nu mai suport să îţi aud vocea noapte de noapte şi să ştiu că tu nu eşti acolo. Nu mai suport să simt mâna ta caldă pe fruntea mea obosită, iar dimineaţă să fiu tot singur…

… Acum, însă, nu-mi rămâne decât să sufăr şi să mă căiesc pentru că am încercat să-mi inhib pasiunea mea secretă…

L-am publicat, dacă tot l-am scris pentru un concurs la care trebuia să merg aproximativ în 8 Mai, dacă nu mă înșeală memoria. Sper să vă placă, deși am certitudinea că majoritatea pasajelor le-ați mai citit.