Întâmplarea aceasta este despre o doamnă învățătoare ce încă profesează și despre un fost elev de-al dumneaei, din prima generație de predat, de când era tânără…

Intrată în magazin, doamna îl observă pe unul dintre seniori, un domn trecut de 40 de ani, și se apropie de el. Acesta, observând-o pe doamnă, se apropie de dumneaei:

– Sărut-mâna, doamnă învățătoare.

Apoi se pupă pe obraji. Noi, stupefiați, urmăream scena asta suprarealistă cumva increduli, știind că I. are copii mari. Dar el, observându-ne reacția, ne spune:

– Nu vă uitați așa, dumneaei mi-a fost doamna învățătoare.
– Acum 35 de ani, precizează dânsa.
– Și l-ați ținut minte până acum?, întreabă una dintre fete.
– Păi da, că prima generație este ca prima iubire, nu se uită niciodată.

Au trecut ani și oameni și întâmplări peste ei, și totuși legătură sfântă a formării încă îi mai leagă și-i va mai lega și de-acum în colo. Dar oare cum este să ai o vârstă adultă și să te întâlnești cu propria învățătoare cu aceleași emoții cu care o făceai și pe vremea când erai doar un butaș de om?

Unii creează programe pe computer, alții clădiri sau afaceri. Iar unii oameni creează oameni. Cât de frumos poate fi?

P.S. M-am înduioșat tot.

P.P.S. Să-mi fie rușine. M-am întâlnit cu învățătoarea mea, în Cluj, dar n-am salutat-o, că mi se părea că n-are cum să fie dumneaei, întrucât știam că dânsa e în Petroșani. Și totuși, poate că a venit în Cluj la fiica dumneaei, Andreea.