Da, e pleonasm, că n-avea cum să-mi cadă fața pe sus. Dar lăsând pleonasmele folosite ca licențe poetice la o parte, azi m-am dat dreq cu statul român. Să vedeți fază de groază!

Mi-aduc aminte că am niște bani de luat de prin 2009, contravaloarea unei luni de șomaj. No, întrucât acum câteva luni m-a sunat cineva de la forțele de muncă să-mi spună că să vin după bani când pot io, iaca mă duc pe la ei, să văd ce și cum.,

Intru, vorbesc cu o doamnă, mă invită să iau loc pe scaun, fac o cerere, o înregistrează și, ține-mă Doamne, mă întreabă dacă am un cont bancar în care să-mi vireze banii! Am crezut că nu aud bine:

– Un cont bancar cu IBAN și de toate?

– Da, da, da.

– Și-mi puneți Dvs. banii pe el?

– Da.

– Și nu trebuie să mai umblu pe la poștă și din alea?

– Da.

– Păi am.

– Dați-mi-l, vă rog.

Asta a fost tot. Am făcut cererea, doamna a făcut un ordin de plată (sau ce era, că nu m-am uitat) electronic către mine și mi-a spus:

– Cam în data de 18 vă rog să vă uitați pe card după bani.

– Mulțumesc frumos. Asta-i tot?

– Da.

Cruci, mătănii, pupături la icoana lui Boc. Am rămas impresionat până la lacrimi că n-a trebuit să pierd o jumătate de zi pentru dreptul meu, ci totul a durat cinci minute (fiindcă le merge greu netul).

Deci se poate. Se poate! Se poate, da! Ura!