Mă plimbam prin oraş, doar ştiţi că îmi plac plimbările lungi, totodată ascultând şi muzică (are versuri mişto). La un moment dat, în semiîntuneric observ cum umbra mea fadă ce trecea pe asfaltul trotuarului este completată de o alta, mică şi şovăielnică.

Mă întorc înapoi, iar zâmbetul meu de pe faţă devenise, deodată, extrem de larg. În spatele meu, şovăielnic, mergea un căţeluş de vreo 6 –  8 kilograme, de talie mică (era pui), gri şi un pic tigrat. Observând că sunt un tip prietenos, câinele a început să alerge înspre mine dând vesel din codiţa scurtă şi subţire, privindu-mă atent cu ochişorii lui mici şi negri, după care a mers în paralel cu mine o bună bucată de drum.

Vă imaginaţi că eram tot un zâmbet. Într-un fel chiar aveam nevoie de un companion tăcut, care să nu asculte, să nu vorbească, să nu înţeleagă ci doar să fie acolo, în dreapta mea. Căţelul ăsta mi-a oferit asta. În schimb am reuşit să-i ofer iluzia temporară a deţinerii unui stăpân grijuliu.

Aş zice că suntem chit.