Toamna asta este primăvara mea. În mine înfloresc nişte chestii, muza mă vizitează destul de des, cu afecţiunea stau binişor şi, în general, lucrurile merg acceptabil, cu speranţa că, într-un fel sau altul, vor merge mai bine.

Era o vreme când nu-mi exteriorizam emoţiile, când nu se prindea nimeni că sunt supărat sau că am o problemă. Zâmbeam mereu, oricui, oricum. Era o vreme când pretindeam că totul este OK, cel puţin până la proba contrarie. Am ajuns la concluzia că este o risipă nenecesară de energie.

Acum nu mai sunt aşa. Dacă am o problemă se vede, dacă sunt trist se vede şi, în general, totul se vede, bine, într-un mod accesibil doar ochilor cunoscători. Mi-e mai bine aşa. Mi-e mai bine, pentru că am dat-o la pace cu toate emoţiile mele. Deci nu mai am cum să pierd lupta cu mine însumi.

Într-un fel obosisem să pretind chestii (vă daţi seama că mă măcina pe interior în ultimul hal, pentru că eu cosider că este greşit să pretinzi), obosisem să încerc să înţeleg alte chestii şi, într-un final, am învăţat că trebuie să încetez să mai caut anumite răspunsuri.

Toamna asta este primăvara mea, pentru că, într-un final, m-am regăsit şi, undeva pe drum, am găsit şi iubirea cea mai mare, ca un fel de bonus extrem de dulce. Când un om este în stare să-ţi spună orice, să facă orice doar ca să nu te lase să suferi mai rău trebuie să accepţi că eşti un om extrem de norocos. Şi asta-mi conferă o anume pace şi linişte interioară, pentru că acum ştiu, acum ştim şi nu trebuie să ne mai ascundem.

Nu ştiu ce va aduce viitorul, nu am idee şi prefer să nu mă gândesc, dar ştiu că prezentul acesta este prea frumos ca să-l las să treacă pe lângă mine. Toamna asta este primăvara mea.