Am un prieten. Omul, din lipsa altor posibilități, a făcut școala generală apoi pe cea profesională. Apoi, și deja aici lucrurile încep să de vină interesante, s-a însurat. Și s-a apucat să facă și liceul la seral, lucrând în paralel cu școala.

Apoi, când neajunsurile materiale s-au mai calmat, s-a născut și primul copil, o fetiță, lucru care i-a confirmat nevoia de a merge și mai departe cu educația, așa că s-a apucat să facă și o facultate. Lucra în continuare. La sfârșitul anului întâi i s-a născut și cel de-al doilea copil, o fetiță, și a trebuit să întrerupă un pic școala, pentru un an, pentru că nu mai făcea față (nu e de condamnat) la toate activitățile care-i necesitau atenția (munca, familia, etc).

Apoi, când fetița a mai crescut un pic, după un an, a revenit la școală. Și a terminat facultatea. Apoi s-a înscris și la masterat, pe care l-a absolvit cu brio. Între timp, salariul i-a crescut de aproape patru ori iar el și familia lui au un trai decent. Asta și-a dorit, asta a făcut, și poate să fie mândru. Nici nu știu câți ani de școală are, vreo 22 – 23, iar când mă uit la el simt cum îmi crește inima.

În ciuda multor piedici, omul nu s-a dat bătut, a pus osul, a făcut,  dres, a învățat. Iar pentru mine este un exemplu. Asta că tot vorbeam la câți ani ieși din școală, unde Cireșica a dat un răspuns extrem de frumos: la cât e nevoie.