Un om pitoresc

[Acesta nu este un advertorial!] Săptămâna asta a fost grea. Nu cu mult mai grea decât precedentele dar, totuși, a fost semnificativ mai grea iar ieri, chiar de la prânz, simțeam acea oboseală specifică după-amiezelor muncitorești de vineri.

Ieșisem târziu de la muncă, nu dintr-o hărnicie fără de margini sau dintr-un nesăbuit exces de zel, ci pentru că ceea ce făceam era interesant, mă absorbea și m-a ținut lipit de scaun și până când nu-mi satisfăceam o anume curiozitate tehnică nici nu m-aș fi ridicat să plec. În fond, încă îmi place ceea ce fac, mi se pare important, interesat și – totodată – obositor.

Așa eram aseară, într-o stare complexă de oboseală, entuziasm și împlinire și așa am și plecat de la muncă, atunci când întunecos aerul răcoros al serii îmi redădea o parte din energia consumată peste zi. La drept vorbind, nu eram obosit în sensul spiritual, iar cuplurile de îndrăgostiți drăguți și începători în ale amorului mă înveseleau și ele cu dulceața lor inocentă. Oh, cât de deșarte sunt iubirile eterne și pasiunile prea-tinereților…

În fine, mi-era foame, foarte foame, extrem de foame și nu mă puteam hotărî ce să mănânc, pentru că aș fi mâncat orice, dar probabil că rotiseria de la Kaufland era închisă la ora aceea, la Carrefour sigur nu mai găseam nimic la ora aceea, iar la real,- mi-era peste mână să ajung. Așa că am intrat într-un mic supermarket de cartier din lanțul local Oncos.

Aveam o stare atipică de zombi agitat, de la foame, căci nu aveam nici energie, nici luciditate, creierul fiind invadat de ispite de tot felul.

Așa, lihnit și aproape letargic, mă apropii de raionul cu mezeluri, când un tip mă ia spre procesare ca la carte, după cum l-au învățat – cred – alții:

– Bună ‘eara, îmi spune.
– Bună seara, îi răspund, observând că vorbește un pic greu – probabil ca și mine.
– Avem produ’e proa’pete, îmi spune cu o sinceritate și o solicitudine ce m-a înviorat pe loc. Azi le-am primit: avem ‘alam cu șuncă, parizer de pui, parizer de curcan…

Nu mă atrăgea nimic, așa că omul cu la fel de multă solicitudine continuă:

– Dacă vreți, avem și de la Unicarm. ‘unt foarte bune, avem ‘alam [de mai multe feluri]..
– Da, aș vrea niște salam, îi spun simțind că, dacă l-aș fi refuzat, i-aș fi tăiat aripile unui înger.
– Tot batonul?
– Tot, da.
– E’te foarte bun, să știți! Am lucrat acolo, îmi spune cumva cu un ton vinovat, ca și cum mi-ar fi dezvăluit o mare taină.

De fapt, aici era o mare taină. Pentru el era o mare taină și am simțit o anume apăsare în vocea lui când rostea numele “Unicarm”, completând cu un “am lucrat acolo” sfâșietor. Într-un fel, tânărul acesta înalt și slăbuț și cu moacă de fraier sincer avea un anume șarm pitoresc și neașteptat și m-a făcut să empatizez cu el, înțelegând că perioada petrecută de el la Unicarm a fost un frumos episod al vieții sale.

Mi se întâmplă de cele mai multe ori să le povestesc oamenilor perioade frumoase din viața mea și ei să nu empatizeze cu mine, iar alteori mi se întâmplă să empatizez cu necunoscuți precum acesta, care-n câteva gesturi și cu câteva cuvinte simple îți comunică mai mult și mai intim decât majoritatea oamenilor cu care interacționez zilnic.

Într-un fel, i-am simțit în voce, dar mai ales în carnea care înconjura sufletul acela încă pueril, drama că a fost concediat și că nu mai este la apogeul pe care l-a simțit atunci, după care i-am simțit și resemnarea demnă că a fi vânzător într-un magazin este maximul cât l-a putut el, atunci, împlini.

Poate  că vânzătorul acesta cu șorț roșu și-ar fi dorit mai mult, poate că ar fi putut mai mult, dar mi-a plăcut la el că era decis să-și facă treaba cât poate el de bine, nu pentru salariu, nu pentru ciubuc, nu pentru șhow, ci pentru că ființa lui spirituală credea-n frumusețea lucrului bine făcut și-n verticalitatea de a-ți face treaba după maximul puterilor tale. Vă dați seama, realizând asta un profund respect pentru acest om m-a inundat iremediabil.

El, simțind empatia ce s-a format între noi, dar fără a fi mercantil sau incisiv, ci doar fiind foarte pasional despre produsele Unicarm, îmi spune:

– Uitați, Unicarm face și lactate bune de tot, și mi le arată.

Nu a spus-o încercând să-mi vândă ceva, ci a spus-o cu mândria unuia care a fost acolo și a văzut, a pus mâna și a făcut și poate garanta pentru asta. Aspectul acesta, în continuare, m-a frapat:

– Ce fel de companie trebuie să fii, ca să-ți păstrezi încrederea, respectul și pasiunea foștilor angajați?

Așa că, luând niște lapte, i-am spus:

– Da, o să încerc niște lapte de la voi. Nu l-am încercat niciodată.

Aici l-am pus în șah. Nu cred că-și imagina că sunt și oameni care niciodată n-au cumpărat lapte de la Unicarm. Dar m-am îndreptat repede cu o rudă de lebăr:

– Este foarte bun, îmi spune. Și proaspăt, de alaltăieri.

Mă uit la culoare, este încă roz:

– Într-adevăr, este proaspăt, îl iau și pe acesta…

***

În încheiere, știți care a fost mulțumirea lui? Că mi-a fost de un real ajutor – i-am și spus asta – și că – pentru încă o zi – nu a fost complet inutil.

Respect.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.