Era o iarnă geroasă, acum vreo 13 ani, iar eu mergeam prin oraş spre Şcoala Sportivă, la radioclub (sunt radioamator). Vremea fiind atât de rece încât tăia orice brumă de linişte de pe faţă, gerul muşcând parcă din carne, în multe locuri se formaseră adevărate patinoare.

Pentru că eram tânăr şi bezmetic, am decis, fatidic moment, să încerc să urc pe unul dintre aceste patinoare, care se formează an de an pe drumul înclinat înspre facultate. În acel an trotuarul devenise sticlos, alunecos până peste poate, iar eu intenţionam să-l "escaladez".

Fac un pas, apoi încă unul, şi încă unul şi tot aşa, încă vreo doi sau trei metri, moment în care echilibrul meu se termină brusc, picioarele îmi alunecă în spate (în jos) iar eu aterizez direct cu faţa pe gheaţă, picioarele fiind încă în aer iar mâinile stând comod în buzunar, după care încep să mă preling vreo doi metri, încă în stare de şoc.

Ţin minte şi acum ce senzaţie aveam! Mă aventurasem pe unde nu aveam treabă şi plăteam. Când am văzut că picioarele îmi fug violent în spate am încercat să scot mâinile din buzunar, să amortizeze căderea, însă n-am mai avut timp. Vedeam cum peretele de gheaţă numit trotuar se apropie vertiginos de faţa mea, fără a-mi oferi vreo şansă să mă apăr.

Ţin minte impactul, când am închis ochii pentru a-i proteja de cioburile lentilelor care s-au făcut ţăndări în timpul impactului, alături de nasul meu şi vreo doi dinţi (ăia doar sângerau). După ce mă scurg bine de tot, ziua în amiaza mare, mă ridic cu greu, fiindcă nu prea mai vedeam, şocul fizic afectând şi ochii ce erau înceţoşaţi, după care, în genunchi, mă târăsc pe deal în sus, să adun cioburile.

De-atunci am învăţat să mă feresc de gheaţă ca de merele otrăvite. Şi mai evident este că nu recomand nimănui să-şi folosească capul pe post de amortizor la aterizare. Doare rău.