Acum un secol, după Primul Război Mondial, Lenin și acoliții săi le-au pregătit vecinilor Armenia și Azerbaijan o surpriză de proporții, creând regiunea Nagorno-Karabakh – locuită în majoritate de armeni – în mijlocul Azerbaidjanului.

Ceea ce a urmat este evident: armenii din Nagorno-Karabakh au cerut independența față de Azerbaidjan, Azerbaidjanul nu a fost de acord și nu s-a destrămat URSS înainte de începerea acestui conflict militar, ca un fel de avertisment cu privire la vântul cules de popoarele călcate de ruși. Practic, războiul dintre Azerbaidjan și Armenia este precum cel din Coreea de Nord: unde-și bagă bolșevicul coada, mamele își bagă copiii în groapă.

Revenind în timpurile noastre, este firesc ceea ce se întâmplă și nu este nicio intervenție americană ca răspuns al invaziei rusești din Ucraina, sau ce alte prostii se mai debitează pe la Moscova. Pur și simplu, Rusia a retras forțe importante din Caucaz – pentru a lupta în Ucraina – iar conflictele înghețate au reizbucnit.

În secunda în care Moscova a decis retragerea unor „pacificatori” din Nagorno-Karabakh, pentru a-și redobândi controlul asupra unei părți din teritoriu, Azerbaidjanul a început niște operațiuni militare.

Dacă Rusia ar trimite niște pacificatori în HarCov, pe care – mai apoi – i-ar retrage, la fel am face și noi. Și orice țară.

Deci nu este niciun mister ce se întâmplă în Caucaz: golul militar lăsat de concentrarea rusească din jurul Ucrainei a fost ocupat de alte țări, cu probleme restante.

Ca atare, să nu ne mirăm când și Georgia va începe o campanie militară pentru redobândirea controlului asupra Abkhaziei și a Osetiei de Sud, părți din trupul său sfâșiate de Rusia, să nu ne mirăm dacă va reizbucni conflictul din Cecenia, al treilea din ultimul secol și să nu ne mirăm dacă vor începe operațiuni militare și-n Transnistria.

Regiunile acestea blestemate sunt moștenirea Revoluției din Octombrie și noi încă mai plătim tribut pentru mizeriile puse la cale de bolșevici, în special de Lenin, călăul popoarelor. Or, vine un moment în viața fiecărui popor când trebuie să șteargă moștenirea blestemată a trecutului – văzut ca o sentință și o pedeapsă – sau, cel puțin, trebuie să încerce să renască, la fel cum noi trebuie să renaștem prin Unirea Basarabiei cu România, într-un gest de renaștere a demnității și a trăirii naționale. Nu naționaliste, nu extremiste, nu daco-oligofrenă, ci umană.

În fine, așa vom smulge Ucraina din mâinile lui Vladimir Putin: îl lăsăm să greșească, să se retragă și să se re-aprindă focurile conflictului în jurul lor. Ca-n evul mediu, când asediai o cetate: puneai for peste tot, pentru ca asediații să trebuiască să le stingă, ca să nu ardă de vii, iar partea glorioasă a acestui deznodământ constă în aceea că focurile care-i vor arde pe ruși au fost puse chiar de ei, ceea ce este etic, pentru câ atunci când te joci cu focul, ți-asumi riscul că într-o zi poți să te arzi. Și este cam aiurea că – până acum – au ars doar alții.