[…] În noaptea neagră ce se lăsase peste câmpurile verzi de porumb încă necopt, la lumina unui foc ce dădea să se stingă în vatra de piatră a sobei improvizate în umila noastră casă modestă de țărani ugandezi, niciun zgomot, în afară de cântecul focului, nu vălurea atmosfera umedă presărată cu stele ce, misterios, păreau a privi în jos, spre noi…

Era bine trecut de miezul nopții când, în puterea beznei adânci, am auzit pași de bocanci intrând în casă. Lutalo, fratele meu mai mare și mult mai puternic, m-a ridicat de pe rogojina de pe care dormeam și c-o mână m-a azvârlit pe geam afară, spărgând obloanele improvizate din papură, strigându-mi să fug pentru viața mea, să nu mă opresc și să nu mă uit înapoi, ceea ce am și făcut.

M-am ascuns în lanul de porumb necopt de lângă casă, și mi-am întors privirea spre casă. Mama și cu tata țipau, iar fratele meu, ridicat de gât de una dintre gorilele trupei de gherilă, privea înspre mine și înspre bestie, cu ochii mari și îngroziți de spaima ce, printr-o mișcare brutală a unei macete ce lucea la lumina jarului roșu, i-a despărțit capul de trup, rostogolindu-se muribund pe preșul din frunze de porumb, îmbibând pământul cu sângele morții sale.

L-am văzut pe Lutalo murind pentru a mă salva pe mine din ghearele rebelilor, am văzut cum a fost decapitat, ucis cu sânge rece precum omoară fermierul puii de găină pentru a-i vinde dimineața în târg, am auzit țipătul mamei și am leșinat de spaimă și de durere, prăbușindu-mă nesimțit printre firele ce semețe se ridicau înspre cer.

În noaptea aceea, când porumbul verde mirosea a moarte și a spaimă, precum și în nopțile ce aveau să urmeze, am dormit în plantația de lângă casă, fie ploaie, fie vânt, și n-am ieșit nici măcar atunci când autoritățile au venit să-i ridice cadavrul lui Lutalo, nici măcar atunci când biata mama striga după mine, implorându-mă să mă întorc acasă la ea, fiindcă nu e corect să-și piardă ambii fii din cauza unor bestii.

O vreme nu am băut apă decât din mlaștina de la marginea câmpului, am mâncat din puținele fructe necoapte la care puteam ajunge fără a mă îndepărta prea tare de plantație și, vreme de trei zile, am conviețuit cu băiatul unor vecini care, și el, se ascundea de gherilele locale ce s-au pus să omoare sau să răpească copii pentru a-i antrena și transforma în copii – soldați.

Dar Ogwambi, căci acesta era numele lui, a fost zărit de către o patrulă de gherilă în timp ce se furișa spre casă pentru a-și sărbători ziua de naștere, ar fi împlinit doisprezece ani, și nimeni nu l-a mai zărit de atunci. De fapt, gherilele erau, în general, destul de discrete și, dacă n-ar fi fost dâra de cadavre lăsate de-a lungul timpului în această parte a Ugandei, prea puține ar fi trădat atrocitățile care se întâmplă aici.

Dar noi știam. Doar noi știam…

[…]

Cine este Joseph Kony și de ce ne-ar păsa, în aceste vremuri tulburi până și pentru noi? Cu atât mai mult cu cât nici Wikipedia n-are vreo fotografie recentă de-a lui. Și totuși…

1. Joseph Kony conduce Armata de Rezistență a Domnului din Uganda și împrejurimi.
2. Pentru a avea soldați în așa-zisa sa armată, copii – soldați de fapt, acesta i-a răpit pe tineri de la familiile lor, le-a pus arma în mână sau i-a transformat în sclavi sexuali.
3. Copiii au fost obligați să-și ucidă părinții. Și au făcut-o.
4. Din cauza acestei grupări de gherilă extrem de sângeroase, o jumătate de milion de oameni au plecat de la casele lor.

Este important, deci, de reținut că Joseph Kony este un ucigaș de război, primul pe lista marilor criminali de război de pe Curții de la Haga. Cu toate acestea, încă umblă în libertate, de mai bine de un sfert de secol profanând sanctitatea umanității cu faptele sale condamnabile.

Puteți vedea acest video pentru mai multe detalii, se merită, puteți vedea pagina pe Facebook în engleză sau română, sau puteți vedea ce au spus și alții, respectiv Andrei Crivăț, Răzvan sau Gaben.

Ceva trebuie făcut!