După părerea mea, liderul politic care ține Uniunea Europeană să nu se ducă de râpă este cancelarul german Angela Merkel. Dacă ar fi după bufonii de Sarkozy și Giulio Napoletano (sau cum îl cheamă pe președintele italian, că am scris articolul din tren și n-aveam net la Valea Florilor), treaba ar merge ca până acum…

Mă rog, e mult zis că ar merge, s-ar încerca proliferarea în continuare a modelului economic al creșterii continue (într-o lume cu resurse limitate, adică), ceea ce ar fi destul de grav fiindcă, deși nu sunt economist, nimic nu poate să crească la infinit fără să ducă la scăderea altui parametru.

În acest caz, cred, vorbim despre valoarea reală a banilor, după părerea mea. De exemplu: v-ați întrebat vreodată de ce un dolar din 1900 valorează mai mult decât unul din 1999?

În ciuda a două războaie mondiale devastatoare, a creșterii consumului și producției, deci a economiei, unitatea de bază a acesteia și-a pierdut din valoare. Or, chestia asta este ridicolă: banul ar trebui să-și piardă valoarea când oamenii n-ar mai avea ce face cu ei, dar noi încă n-am rezolvat problema sărăciei sistemice din două treimi ale lumii, ceea ce ar trebui, pe mai departe, să ne facă să ne întrebăm: unde s-a dus diferența de valoare dintre puterea de cumpărare de atunci a unei unități monetare (leu, dolar, ce-o fi) și cea de acum?

Oare, nu cumva, în buzunarele celor care conduc de atunci finanțele lumii?