Viorel, contrarevoluționarul

Într-o seară, plecând mai devreme de la crâșma din gară pe unde-și făcea veacul printre genii decăzute în idioțenie și curve grațioase căzute în dizgrația în care ajunge orice echipament uzat moral și tehnologic, un pic aburit de locțiitorul de coniac pe care-l ingerase ca să-și mai stingă luciditatea realității cumplit de triste în care se găsea, Viorel era năpădit mereu de aceleași gânduri sumbre.

Zi după zi, ca o umbră, îl urmărea gândul cu Lica, soția sa, nu-l mai iubește, îi era rușine că o luase nu din dragoste ci din neputința de a găsi ceva mai bun, îl rodea sentința cu condamnare definitivă la neîmplinire, regret și frustrare pe care singur și-o semnase și singurele momente de alinare erau în crâșma aceea împuțită de categoria a patra în care mergea des.

Într-o seară, împăcându-se cu propria-i conștiință, un pic afumat, dar lucid, Viorel dădu să intre în casă, dar ușa-i era închisă și blocată, iar cheia nu i-o deschidea. Așa că a bătut, s-a rugat de Lica să-i deschidă și, neavând succes, s-a culcat pe scări cu un etaj mai jos și, dormind iepurește, a avut un moment de luciditate suficient de clar încât să-l vadă pe vecinul de vizavi, un văduv respectabil dar cam afemeiat, furișându-se afară din căminul lui, din brațele femeii sale…

Năpădit de regrete și de reproșul că singur și-o făcuse cu mâna lui, dis de dimineață s-a dus înapoi la muncă pe șantier.

În altă parte a lumii, în Siria, Șalam era un inginer la electronică ce, rămas singur pe lume din cauza internului război civil, făcea parte din armata siriană liberă.

Trebuie spus, “rebelii” foloseau tehnologie modernă ca să comunice între ei, când era posibil, sau ca trimită nepăsătoarei mass medii internaționale materiale foto și video cu moartea ce plăguiește acele ținuturi aride și ude de sângele vărsat.

Șalam, alături de mai mulți prieteni, reușiseră să-și facă un fel de centru de comunicații prin partea de est a orașului, într-un beci întunecos și ne-areisit, ascuns bine sub pământ și, de acolo, trimiteau “iepuri” prin oraș cu ultimele informații pe care le aveau, încercând să salveze cât mai multe din viețile lor și să le curme pe cele ale soldaților regimului care bruiau comunicațiile radio lăsându-i pe rebeli, deci, să se bazeze doar pe viteza celor mai buni alergători ai locului.

Totuși, Șalam , la ai săi douăzeci și unu de ani, cu tenul măsliniu, părul scurt și negru și gros, cu ochii precum cărbunele și cu albastrele-i haine ponosite,  alături de ai lui știau că nu sunt singuri pe lume și, deși nu se puteau manifesta la suprafață, avioanele și elicopterele militare controlând cerul, de aici, de sub pământ se puteau coordona astfel încât pâlcuri – pâlcuri de viteji să țină piept armatei și chiar plănuiau o operațiune de anvergură prin care, cu prețul a câtorva zeci de vieți, să preia controlul a trei puncte de artilerie ce nivelau orașul clădire cu clădire și care risca să-i niveleze și pe ei.

Coordonându-se pe Twitter și prin rețele private de tip Tor, centrul de comandă a organizat o ofensivă masivă pentru dimineața următoare, urmând ca la la 9:30 fix, niciun minut mai înainte sau mai târziu, să primească prin e-mail fotografia unei hărți și restul detaliilor necesare. Desigur, totul se făcea în ultimul moment, pentru a asigura succesul operațiunii și pentru a amâna cât mai mult interceptarea comunicațiilor.

Numai că, în momentul Z, e-mail-ul cu pricina n-a mai sosit și întreaga conexiune spre lume a celor din micul centru de comunicații, centru ce deservea aproape o sută de luptători eroici, a căzut iar ei n-au mai putut să se alăture operațiunii ce, spre amiază, a fost înfrântă în acea parte a orașului, oamenii fiind măcelăriți până la ultimul.

Cineva, undeva, nu se știe unde, nu se știe cum, a tăiat conexiunea de internet a unuia dintre nodurile rețelei Tor ce-i deservea pe ei, lăsându-i pe oameni în bezna neputinței și a înfrângerii.

În timpul ăsta, Viorel privea distant cum, din neatenția sa, excavatorul a tăiat un mănunchi de fibră optică:

– Asta este, se va remedia, să aștepte. Unde arde?, a spus în continuare abătut și rece. Este doar o conexiune de internet…

Undeva, în roșiaticul deșert sirian, un orășel își ardea extincția sub șuvoaie de artilerie, obuze și rafale de mitralieră. Dar cui să-i pese? Și cine să fie de vină pentru asta?

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.