Mulți spun, impropriu, că ar fi vorba despre procesul lui Ion Iliescu și crimele sale de la mineriada din 13 – 15 Iunie 1990. Dar nu sunt de acord, Ion Iliescu n-a acționat singur, avea un guvern condus de un prim-ministru (Petre Roman), un ministru al transporturilor (Corneliu Burada) care n-a fost de acord cu oprirea trenurilor minerilor, în ciuda protestelor venite de la angajații CFR care înțelegeau ce se întâmplă.

Țara mai avea pe atunci și un ministru al justiției (Teofil Pop) care, sub imperiul protejării vieții protestatarilor, ar fi putut acționa pentru reținerea liderilor contra-revoluționari (gen Miron Cozma), avea un ministru al apărării (Victor Atanasie Stănculescu) care, înțelegând actul de trădare națională, ar fi putut –  dată fiind iminența vărsării de sânge – să oprească trenurile morții și avea un ministru al minelor (Nicolae Dicu) care înțelegea, din postul său, ce se întâmplă și ar fi putut preveni.

Țara nu avea doar un SRI și doar un serviciu secret, dar niciunul dintre cei relevanți n-a oprit vărsarea de sânge, ba chiar au înlesnit desfășurarea violentă a mineriadei.

Minerii, pe tot traseul, au primit mâncare și băutură, într-o țară care murea de foame. De unde au făcut ăștia rost de 100,000 de rații de mâncare, de stăteau sandvișurile în stivă în gara de Nord, și nu numai? Cineva a plătit pentru ele, bani grei. Unde-s facturile, să vedem cine a semnat de primire pentru ele?

Minerii, la sosire, au primit bâte de baseball, într-o țară în care nu se juca baseball, și au primit și alte arme albe, iar în vagoane erau agitatori care mărturiseau că ceea ce se va întâmpla nu va fi niciodată judecat și că ei sunt niște eroi, niște revoluționari, care nu vor primi carceră, ci prime.

Despre copiii mineriadei nu se vorbește, deși violuri în grup au fost, la fel cum despre identificarea fiecărui vinovat în parte, la fel, nu se vorbește. Vorbesc, desigur, imaginile de la sine, dar nu știm cine a ucis, cum, când, cine a violat, pe cine, unde, când.

Despre ologii mineriadelor nu se vorbește, cei care au rămas paralizați sau cu alte sechele, la fel cum nu se vorbește despre trauma psihică netratată a celor care au avut de suferit.

Cineva a modificat rapoartele medico-legale. Cineva le-a ascuns. Cineva le-a ținut spatele, când au îngropat dosarele medicale ale victimelor. Iar acei cineva au fost, mai apoi, răsplătiți cu funcții cheie în aparatul de stat.

Iar acei cineva trebuie să plătească, nu doar Ion Iliescu, ci și cozile de topor prin care aceștia au acționat, pentru că m-am săturat să primesc la televizor lecții de morală de la acei supuși sus-puși care au îngropat morții și i-au lipsit de dreptate.

Ceea ce s-a întâmplat în 1990 nu este sub incidența unui modest Cod Penal, nu se prescrie, nu se trece cu privirea pentru că „așa au fost vremurile”.

Mineriadele i-au adus țării numai suferință, iar minerilor le-a adus numai sărăcie și umilință, în timp ce autorii morali și materiali ai acestor crime își sărbătoresc libertatea ca pe un trofeu de vânătoare care, și aici cred că justiția îmi va da dreptate, a fost mai de grabă o partidă de braconaj în care vânat a fost poporul român, prin puterea sa.

Toți cei care au ajutat regimul criminal trebuie să plătească, de la cei care au trimis trenurile în gările din valea Jiului, până la cei care au comandat difuzarea pe posturile de radio și televiziune din Valea Jiului a unor știri fabricate, alarmiste și total false, fapt care a dus la acumularea de tensiune socială mortală și explozivă.

Mineriada n-a fost făcută de 10 oameni, ci de sute. Sute. De criminali. Care nu trebuiesc iertați. Crimele împotriva umanității nu se prescriu. Și nici iertarea nu poate exista în afara cadrului justiției.

Ca atare, procesul nu este și nu trebuie să fie numai al lui Ion Iliescu, ci și al altora, precum Petre Roman sau al mahărilor de la SRI.