În privința oamenilor care vin la ușă și cer bani pentru copii aflați în dificultate, sau a acelora care abordează oameni pe stradă:

Alţii îndrăznesc chiar să bată pe la uşi, dotaţi cu clipboard-uri şi cerând bani pentru un copil aflat în dificultate. E de remarcat însă că donatorul posibil se află într-o dilemă asemănătoare cu dilema contribuabilului la fisc. Dai, dar nu poţi în cele din urmă să verifici dacă banii au ajuns unde trebuie.

Deutsche Welle

Decizia mea este un act cognitiv complex și voit, apărut din necesitatea certitudinii că, dacă lumea nu va mai da bani la modul acesta, metode mai eficiente și mai verificabile le vor lua locul, astfel încât atât banii să ajungă unde trebuie, cât și donatorul să aibă certitudinea că banii ajung unde trebuie, întocmai pentru a le oferi un fel de suport etic ambelor părți.

Până la urmă, din câți bani am donat, nu am auzit nimic. Mi s-ar fi părut normal ca, măcar într-un caz din zeci, cineva să-mi trimită o scrisoare la adresa de pe chitanță: Mulțam, bă!

O singură dată am primit un mail de mulțumire de la cineva, printr-o sponsorizare pe care am făcut-o în urma unei campanii online, niciodată de la o donație de pe stradă. E un gest de bun simț să spui mulțumesc, oferindu-i aceluia care te-a ajutat liniștea că ai scăpat și garanția că banii au fost folosiți conform scopului.

Deci fără abordări pe stradă sau în mijloacele de transport în comun, fără bătăi în ușă, ci într-un cadru organizat și civilizat ar trebui să se desfășoare totul.

Oare așa o mișcare nu ar duce țara un ăic înainte în materie de civilizație?