Zoso spunea că nu e de datoria lui ca și simplu cetățean să ceară bonurile. Denisuca întreabă dacă cerem bon fiscal sau ne vedem de ale noastre. No, ăștia de la ilaritatea tv arată că ar face orice pentru a-și proteja interesul. Să mă justific.

În primul rând, legea zice că trebuie să cerem și să păstrăm bonul de casă până la ieșirea din unitate. Așa că, da, este de datoria mea de cetățean să cer bonul. Nu este o milogeală, cum ar spune unii, ci este o pretenție de respectare a unui drept: dreptul de a putea justifica, eventual, cum au fost cheltuiți niște bani, pe de-o parte. Pe de o alta, este pretenția de a respecta regulile economiei și concurența loială (prin faptul că toți se supun acelorași reglementări).

Ăștia de la irealitatea spun ba că avem prea multe hârtii, ba că n-o să mai fie Boc la toamnă, ba că de unde o să fie bani să dea premiile acelora care iau bonurile de casă, și așa mai departe. În schimb, nu suflă o vorbă despre o lege care există de ani buni, care ne obligă să ne cerem dreptul la respect financiar, că despre asta este vorba în ultimă instanță.

Dar hai să vorbim un pic despre respectul financiar, o chestie pe care noi, ca și popor, n-o avem, din punct de vedere cultural. No, respectul ăsta se manifestă prin faptul că, în urma unei tranzacții, clientul plătește pentru un bun sau serviciu, iar o parte din suma dată se întoarce înapoi la client sub forma unor servicii oferite de statul în care s-a efectuat tranzacția, servicii din cele mai variate (sociale, medicale, etc). Adică eu ca și comerciant respect faptul că ai cumpărat de la mine și mă oblig să-mi plătesc dările către stat, astfel încât tu să poți trăi în continuare, să poți cumpăra și în altă zi de la mine.

Nu, la noi e perfect tolerabil să nu se ceară bonul de casă. Poate nu le merge casa de marcat, poate nu au hârtie la ea, mănâncă și ei o pâine și tot felul de astfel de justificări false și puerile. Să vă dau eu câteva exemple:

• Ieri am fost la un magazin de hanie de fițe din Petroșani. No, într-o zi rea, magazinul vinde de vreo 2000 de lei. Nu, nu dă bon. Bine, eu l-am cerut și l-am primit, dar să nu divaghez. Unii ar spune că mănâncă și oamenii ăia o pâine. Fals. Sunt doua angajate, una pe zi, se lucrează 12 cu 24. Ele iau salariul minim. Adaosul comercial, neafișat vizibil, este între 100% și 500%. Evident, fiindcă nu dau bonuri, nu plătesc nici TVA-ul aferent mărfii pe care o vând, cam 500 de lei pe zi. În 25 de zile, că atâtea lucrează magazinul pe lună, suma trece de 3000 de euro. Bani pe care nu-i plătește statului. Bani care ni se cuvin tuturor, care ar fi trebuit să meargă la pensii și salarii. No, numai cu acești bani s-ar plăti vreo 35 de pensii minime garantate. Nu se întâmplă, pentru că suntem prea toleranți față de evazioniști, de parcă bugetul de stat n-ar fi și obligația noastră.
• Magazinele bun-platnice nu pot ține pasul, la prețuri, cu cele evazioniste, pentru că alea evazioniste își permit să vândă mai ieftin și să aibă un profit mai mare. Numai că ne fură nouă, tuturor, căciula întrucât bunurile și serviciile achiziționate nu se întorc înapoi la cetățeni sub formă de servicii oferite de stat.

Nu, eu cred că fiecare trebuie să ceară bon. Nu este vorba de a face poliție ci, după cum am mai spus, este vorba despre a-ți cere dreptul de a fi respectat financiar, despre a cere celui de la care cumperi să-ți respecte banii. Bine, unii mai cârcotași ar spune că mie mi-ar conveni să se dea prime celor care au bonuri, întrucât și eu le strâng. Păi, sincer să fiu, le strâng pentru că așa mi se pare firesc. Le strâng pentru că așa zice legea. Le strâng pentru că cer respect față de banii mei, că am muncit pentru ei. Ne-respectându-mi banii nu mă respecți nici pe mine – aceasta este părerea mea.