Am avut și eu dilema asta, iar Lazăr Lungu o zice bine pe Facebook:

Este o problemă chiar așa de mare că de ziua națională defilează echipament militar? Am văzut opinia asta exprimată de mai multe ori astăzi: că există state „civilizate”, cu imnuri pacifiste, unde de ziua națională nu defilează armata și că de ce nu suntem și noi ca ele; că de ce la noi merg soldații alături de echipament dedicat „distrugerii și uciderii” etc. (De fapt e și Poliția și SMURD-ul și trupele Antitero pe acolo, dar șșșș).

Nu cred că e un vis dezirabil să uităm de realitatea faptului că civilizația nu este un dat, ci ceva pentru care s-a luptat și care trebuie protejat, inclusiv prin forță brută dacă este necesar (doar așa a putut fi combătut pericolul Nazist și cel stalinist).

Rolul principal al armatei nu este de a ucide, ci de a preveni apariția situațiilor de conflict. În cazul în care apar astfel de situații, tendința este minimizarea numărului de victime prin atacuri precise, nu masacrarea civililor. Armata este o instituție a statelor de drept, nu o gloată de criminali însetați de sânge aflați în afara legii, așa cum își imaginează unii.

Ideea de „armată” nu este opusă intelectualismului, umanismului și civilizației. Armamentul ăla necesită știință și tehnologie, iar coordonarea personalului uman necesită disciplină, organizare și încredere (de la trupele înarmate cu mitraliere, la IT-iștii însărcinați cu războiul cibernetic). Că în practică, personalul nu se ridică întotdeauna la aceste standarde (îmi vin în minte acei generali pasionați de dacism, raze psihotronice, controlul vremii, flăcări violet și alte aberații), nu schimbă faptul că armata în sine *nu* este un anacronism.

La fel ca mulți dintre românii urbani cu ceva educație peste medie, obișnuiam să am senzația că societățile mai la vest de noi ne sunt net superioare și că orice se face acolo altfel decât la noi este automat dezirabil. Dar nu-i chiar așa în fiecare caz. Avem de învățat de la ele, dar avem și particularități la care varianta de acolo nu-i cu nimic mai bună, deci hai să nu renunțăm la varianta noastră doar ca să ne aliniem la o modă.

E doar o paradă, în fond. Chiar nici măcar o zi din an să nu fie lăsat publicul să aibă contact cu această realitate? Această super-dădăcire îmi dă impresia a fi un pas greșit în direcția unei societăți cu priorități anapoda; genul de societate care e prea ușor șocată de brutalitate, deci poate fi ușor manipulată prin materiale propagandistice lacrimogene.

Defilarea o fi ea una militară, dar pe 1 Decembrie sărbătorim – paradoxal, prin forță armată! – pacea: frații români nu s-au mai ucis între ei. A fost un pas înainte. Un pas înapoi a fost uciderea civililor aparținând unor minorități naționale, ce-i drept, nu de 1 Decembrie, în timpul regimului fascist pe care l-am avut sub monarhie. Apoi, au venit bolșevicii care au ucis în stânga și în dreapta, nediscriminatoriu. Un al doilea pas înapoi.

Dar acum nu doar că nu ne mai ucidem între noi, dar nu mai ucidem nici minoritățile naționale, religioase sau sexuale. Alți doi pași înainte, căci pacea înseamnă progres, chiar dacă acest progres este greu de obținut, ca un tango dansat de niște surzi.

De 1 Decembrie sărbătorim pacea. Chiar printr-o paradă militară. Pentru că, între granițele țării, să nu uităm, pacea a fost impusă cu forță armată. Acelea ne-au fost vremurile, acesta ne este trecutul. Deci asta sărbătorim, că n-am rămas la fel. Și asta trebuie să știm: civilizația nu are o evoluție liniară. Deci, invariabil, vom recurge la arme ca să instaurăm pacea.

Înțelegând acestea, nu mă mai deranjează paradele militare. Nu sunt pentru noi, pentru că noi suntem ocupați cu petrecerea. Sunt pentru cei care de 1 Decembrie nu sărbătoresc, chiar din contră.

Să ne bucurăm, așadar! Avem pace, avem pâine. Restul ni le vom face.