Kathleen Taylor, cercetător în domeniul neuro-științelor, susține că orice formă de extremism (naționalist, religios, economic) este o formă de afecțiune psihică. Și tind să fiu de acord cu dumneaei. Astfel, pornind de la definiția psihozei:

PSIHÓZĂ,psihoze,s. f. Boală mintală caracterizată prin tulburări ale comportamentului, gândirii sau afectivității bolnavului și de care acesta nu este conștient. ♦ Stare de spirit bolnăvicioasă, caracterizată printr-o surescitare obsedantă și contagioasă, creată de cauze exterioare; obsesie, idee fixă. – Din fr.psychose.

Mi se pare, deja, evident că extremismul – indiferent de natura lui – corespunde definiției de dicționar a psihozei, fiind o tulburare a comportamentului sau a gândirii, tulburare de care bolnavul nu este conștient. Este, cum ar veni, cazul clasic în care nebunului i se pare că el este normal, iar restul sunt duși.

Implicația ultimei afirmații este că psihoticului, restul părându-i-se nebuni, i se pare firesc să încerce să-i „vindece” pe ceilalți, încercând cooptarea lor într-un cerc de oameni „salvați” sau „iluminați”, comportament întâlnit la toate formele de extremism, dar în special la cel religios și la cel naționalist.

Mai departe, psihoza apare în special în condiții de stres, iar psihoza de grup apare, mai evident, în situații de stres național. De exemplu, gândindu-ne la Germania interbelică, din cauza condițiilor economice precare, oamenii trăiau într-o stare de psihoză de natură materială, ceea ce a facilitat răspândirea psihozei național-socialiste (fasciste, adică) care a dus la cel de-a Doilea Război Mondial.

Și la noi, în anii 1990, din cauza condițiilor materiale precare, naționalismul extrem a cunoscut o înflorire aproape spectaculoasă, din aceleași motive precum în Germania. Numai că, la noi, psihoza materială a fost indusă politic (prin „privatizările” și țepele acelor ani) pentru a perpetua un regim politic pe care doar psihoticii l-au putut susține, în anul 2000 fiind atins apogeul psihozei naționale, când am avut de ales între doi președinți susținuți de mase mari de psihotici: Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor.

Practic, situația mentală a țării era atât de gravă, încât programele economice, sociale și de reformă au fost înlocuite de psihoze, fiecare cetățean fiind liber să aleagă în care dintre cele două psihoze îi este mai ușor să se regăsească.

Piramida nevoilor lui Maslow

Vindecarea, din fericire, este și ea destul de simplă: pe măsură ce psihoza nevoilor materiale dispare, alte forme de psihoză găsesc mai greu drumul spre insinuare în sufletele oamenilor. De aceea, în țările prospere, psihoza națională – vizavi de oricare subiect – este atât de puțin evidentă (activă), pentru că oamenii au mai puține probleme în satisfacerea nevoilor primare (alimentație, cazare, hrană), lucru care le permite să se concentreze pe altceva.

Teoria aceasta explică și de ce extremismul religios este mai slab decât extremismul național. Nevoia de divinitate este una de nivel cinci, pe când nevoia de aparținere la o patrie este mai puternică, de nivel doi (siguranța familiei, a resurselor sau a locului de muncă) – trei, ceea ce explică de ce marketingul religios este strâns legat de psihoza națională („Biserica ne-a ținut uniți în vremuri de restriște!”), în acest mod o psihoză mai slabă fiind insinuată alăturea cu o psihoză mai puternică, împreună fiind mai puternice.

De aceea se și introduce religia națională în Constituție, respectiv de aceea nu se dorește transformarea țării într-un stat laic (așa cum ar trebui să fie toate statele moderne), prețul plătit fiind că noi vrem să modernizăm țara folosind instrumente vechi.

Din păcate, odată instalat extremismul, nu știu să spun ce soluții imediate și eficiente există. Habar n-am. Cât am fost credincios, am fost un ortodox moderat. Ca ateu, sunt un ateu moderat. Patriotic, am fost un extremism moderat apoi un socialist moderat. Deci poate că n-am instrumentele intelectuale – expertiza – de a lupta cu extremismul.

Voi ce părere aveți? Este extremismul – de orice natură ar fi el- o boală psihică? Adică, nu presupun automat că, dacă citiți acest text, sunteți musai de acord cu mine.