Îl chema Ovidiu. De fapt, nici nu contează cum îl chema, nici măcar nu-mi amintesc, au trecut ani de atunci. Dar să zicem că-l cheamă Ovidiu, că avea treizeci și opt de ani, cam așa, că era un om de viață, fumător ca și mine, blonduț și slăbuț, un om pe-o muchie a vieții în cumpăna căreia pendula periculos spre moarte.

Mi-amintesc și acum, eram proaspăt internat cu o infecție urâtă, ale cărei urme le mai port și astăzi, cu doar un centimetru de carne între mine și o septicemie fatală. Dar povestea aceasta reală nu este despre mine, ci despre el.

Eram amândoi fumători, de fapt majoritatea bărbaților din salonul secției de chirurgie eram fumători și, ascunzându-ne pe scara de evacuare în caz de incendiu, fumam. Și-mi spune:

– Tu vei fi bine,

– Sper, îi răspund în timp ce sug din țigară cu mâna tremurândă, cu gândul la iminenta operație.

– Am văzut mult mai rău. Tu vei fi bine.

– Crezi?

– Uită-te la mine. Sunt viu. Acum două luni eram în septicemie. Era să mor.

– De la ce?

– Uite, am fost la dentist. Mi se umflase măseaua, mi-a dat antibiotice, m-am dus când m-a programat, mi-a făcut ce avea de făcut, peste câteva zile cad jos.

– Oare de la ce?

– Putea să fie ori de la infecția de care m-am tratat, să-mi fi rămas un pic de infecție și, când mi-a făcut anestezicul, să-mi fi ajuns infecția în sânge. Fie, că și la asta poți să te gândești, stomatologul sau asistenta n-au sterilizat bine instrumentarul.

Am ajuns la Spitalul Județean Timișoara cu o ambulanță. Era noapte și între leșinuri țin minte doar zgomotul ambulanței, luminile și hurducăturile. Și mai țin minte cum nevastă-mea mi-a cumpărat coșciug, lumânări și tot ce trebuie, pentru că medicii spuneau că nu mai am nicio șansă și că încearcă totul, dar că restul depinde numai de mine.

Și-mi arată o poză de la revelion, doar cu câteva luni înainte. Era un bărbat normal, cu o constituție normală, 1,70, cam pe la 75 de kilograme, tânăr, suplu, frumușel. Iar acum, în cinci luni, în fața mea stătea un om firav ca un par din gard, cu nu mai mult de 45 de kilograme, numai oase, din care doar părul își păstrase neatinsă vigoarea.

Apoi continuă:

– A venit poliția, parchetul, s-au dus peste dentist, nu i-au găsit nimic, iar eu acum am fost scos în pensie de boală, forțat, pentru că sunt extrem de slăbit, chiar și acum sunt bolnav, iar orice infecție poate să mă doboare.

N-am voie să fac nimic. Nu pot să fac nimic. Iau fetița în brațe, are trei anișori, și obosesc. Trebuie să mp ajute soția s-o țin în brațe.

La o adică, pe drept cuvânt că Ovidiu se ținea de pereți, când mergea la fumat, sau se ținea de noi, când mergeam împreună.

– Pensie de boală la 38 de ani. Am rate la electronice, la mașină, aveam un salariu bun. Acum nu mai am din ce le plăti. Acum nu mai am nici ce mânca, iar numai cu salariul soției, care este profesoară, nu ne putem descurca.

În mod firesc, nu toate relele din sistemul medical românesc pot fi puse în cârca Hexi Pharma. Dar este perfect firesc să te întrebi câți oameni a băgat în boală, sau în groapă, acest cartel mafiot creat într-un sistem medical corupt până-n măduva oaselor.

Și, la fel, să vă mai spun un caz. Să zicem c-o cheamă Otilia, este mama unui amic și a fost scoasă la pensie pe caz de boală de o infecție dobândită în spital. 110 zile de chin, departe de casă, cu frisoane, cu teama de moarte, cu tot ce-i mai rău și mai groaznic în boală.

Doi oameni care ar fi lucrat și care din ghinion (?) și-au văzut macazul schimbat, fiind trași pe o linie aproape moartă.

Și-atunci mi se pare firesc să-mi pun întrebarea:

– Doi oameni din câți?

Nu există în codul penal o pedeapsă potrivită pentru dimensiunea socială a faptelor penale comise. Și nu există niciun DNA suficient de mare încât să-i răsplătească cu pedeapsă pe toți cei implicați: medici, secretari de stat în Ministerul Sănătății, directori în Minister și-n direcțiile subordonate, pungași.

Ne aflăm în situația în care, la modul cel mai pragmatic vorbind, orice pedeapsă s-ar da, aceasta nu va reprezenta și nu va putea reprezenta un act de justiție.

Morții nu pot depune declarație. Orfanii nu pot vorbi. Săracii cu duhul zic mersi că, de data asta, au scăpat, și tac complice.

În filmul ăsta, toți mor. În special cei care, spre deosebire de Băsescu și de Ponta, nu au bani să se trateze în străinătate,