Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
(Nicolae Labiș)

În timpul crizei cărnii de cal, fiindcă tot am vorbit despre curcan în timpul crizei alimentare a respectivei păsări, mă gândesc că ar fi fost oportun ca noi să fi făcut cel mai mare salam de cal, cea mai mare friptură de cal sau ciulama sau cele mai tari sarmale de cal, ca să arătăm că nu ne este teamă să mâncăm cea mai curată carne din câte există.

Desigur, părerile ar fi fost împărțite, cum că am fi fost grobieni să facem un ca asta, dar mie mi se pare că o astfel de inițiativă ar fi pornit o dezbatere despre risipa de alimente, despre foamete și nevoia de implicare a tuturor pentru a opri aruncarea la gunoi a produselor comestibile. Cu atât mai mult cu cât carnea este un ingredient foarte căutat.

Desigur că unii s-ar fi oripilat, mai ales în UK, unde mulți mănâncă hamburgeri de vită de la indieni care nu taie și nu gătesc vită, căci le au post de animal sfânt…

Poate că, totuși, până la urmă oamenii ar fi acceptat ca, în loc să fie distrusă, carnea respectivă – altfel delicioasă – să le fie distribuită gratuit săracilor, așa cum ar fi fost uman: dacă ție nu-ți trebuie ceva ce ai, dă-i altuia care n-are și-i trebuie.