Văd la televizor sau pe internet scene sfâșietoare cu oameni aparent cu scaun la cap, dar care se omoară pentru un scaun la super-ofertă. Sau oameni care-și calcă demnitatea în picioare pentru un inutil lor fier de călcat.

Credeam că e inutil să spun că oamenii ăia nu stau la coadă și la omorul inerent pentru banii economisiți la achiziționarea unor mizerii inutile. Nu, oamenii ăia nu stau la coadă că sunt săraci sau nevoiași, ci se înghesuie pentru că suferă de mania mocăngelii la supra-preț și la super-ofertă.

Boala asta, nu neapărat specifică românilor, este un complex psiho-socio-economic greu de tratat. Pentru că omorul are loc în virtutea acelui ancestral „să nu fiu eu mai prost decât restul, care au luat”, respectiv „dacă e moca și mi-e inutil, de ce nu?”. Sigur, nu inventez roata, Moș Călifar a spus-o bine când a spus-o, făcând afirmația că ăia stau la coadă de avari. Și așa este este.

De aceea, mie nu-mi pare rău de ei. Sigur, se poate argumenta că sunt săraci și nu au bani să-și facă una – alta prin casă. Da, sunt convins că fix de aia n-au mai bătut un cui în gard, fiindcă n-au găsit bormașini la 35 de lei.

Situația, însă, este atât de gravă, încât cei infectați de prostia asta nu-și dau seama de monstruozitatea raționamentului și văd astfel de super-oferte ca pe niște posibilități de-și îmbunătăți brusc viața, fiindcă douăzeci de ani n-au avut timp. De fapt, de asta se și lasă cu acte de o furie și o violență extremă, fiindcă oamenii văd în astfel de super-oferte o șansă de mântuire materială.

Jenant, cel puțin.