Ce ar mai fi de zis? Este clar ce ar mai fi de făcut, dar ce ar mai fi de zis? Că suntem iobagii unor fanarioți de rit nou? Asta știm. Că țara nu ne mai aparține? Păi nu ne-a aparținut niciodată. Ce ar mai fi de zis? Că justiția este schilodă și oarbă și surdă și mută, precum dintotdeauna a fost pe acest pământ?

Nu cred că un marș al tăcerii mai are puterea de a schimba ceva. Nu cred că un protest ar mai putea schimba ceva.

Cred, de fapt, că moartea (unora) este singura cale spre renaștere. Sună groaznic, dar cinismul celor care ne hoțesc calcă peste principii, peste oameni, peste moarte, ridicând o scară a infamiei banului care se ridică până la cer, atât de sus încât la capătul ei nu se mai aud nici țipetele arșilor și morților și aruncaților în stradă.

Țara asta are o rădăcină strâmbă și niciodată nu va crește drept, că stejarul nu se mutilează după cum îi dictează vântul iernii, și până nu-l tai, până nu-l dezrădăcinezi pentru a sădi un nou stejar, nimic sub soare nu se va îndrepta. Dar comunismul a mai încercat asta, deja, și a făcut mai mult rău decât bine.

Preoții cu hoții, hoții cu politicienii, politicienii cu popii, toată această cârdășie formează un nod gordian pe care, dacă privindu-l nu te înnebunește, înseamnă că nu l-ai înțeles!

Bătrâni umiliți care mor de frig în casă, scoși să voteze îmbuibați care le primit o viață mai bună, dincolo, în eternitate, bolnavi degerați în care flacăra speranței arde mai firav decât trabucul celui pe care nenorociții l-au votat, călăi în halat de doctor, călăi în costum de director, călăi în funcții și onoare și demnitate și coloane oficiale nemeritate.

Copii care merg la școală prin noroaie eterne, frig, zăpadă, negru-gri, foame, sărăcie, disperare, neputință, eșec, alcoolism, ajutoare sociale din generație în generație, violență, boală, suferință suferință, suferință. Moarte.

Semi-analfabeți funcționali care se cred păstrătorii adevărului absolut, dascăli care predau tâmpenii, popi care sădesc ură și dezbinare între oameni, PRU, PSD, PNL, UDMR, homeopatie, nevaccinare, „știri” alternative, manipulare, minciună, prostie, imbecili, necinste, mizerie, haos.

Voi n-ați remarcat că în infernul lui Dante, noi suntem deja la ultimul nivel? Nu avem nici măcar drumuri pe care, la o adică, să plecăm. Nu avem trenuri care să ne scoată din smoala cotidianului, iar trenul pare a nu mai opri în gara noastră, pesemne că s-a furat. 

Nici măcar decența nu mai este ce-a fost. Am scris acest text brutal pentru #colectiv, pentru noi ca și colectiv, dacă mă înțelegeți, dar am avut minima decență de a nu-l publica la un an de la tragicul eveniment prin care mai mulți au aflat faptul că, totuși, corupția ucide, așa că am mai așteptat o zi.

Dar ce este o zi în tot titirezul ăsta al ororii condiției umane? Ce este o clipă? O șoaptă? Un suspin? O viață scurgându-se dintr-un trup fumegând?

Ce suntem noi?