Nemurire digitală?

Într-un recent interviu, Stephen Hawking spunea ceva de genul:

„Creierul cred că este ca un program în minte, care acţionează ca un computer. Aşadar, din punct de vedere teoretic este posibil să copiem creierul într-un computer şi să asigurăm o formă de viaţă după moarte. Totuşi, acest lucru depăşeşte cu mult capacităţile noastre din prezent. Credinţele convenţionale referitoare la viaţa de apoi sunt doar basme pentru oamenii care se tem de întuneric”, a declarat Hawking.

Descoperă

Amu, pentru mine, nemurirea digitală înseamnă cu totul și cu totul altceva: păstrarea unei urme electronice despre viața și activitatea unui individ, chiar și după ce acesta trece în neființă.

Într-un viitor mediu spre îndepărtat, îmi imaginez că vor apărea meserii noi, precum aceea de arheolog informatic care fix asta o să facă, o să caute prin arhive digitale de-ale zilelor noastre după diverse informații din care să reiasă contextul unor acțiuni sau întâmplări ce astăzi ne sunt actuale.

Și nu este așa de simplu.

Nu avem niciun plan de a salva undeva starea digitală a umanității, alta decât Wayback Machine care este operată de un singur ONG despre care nu avem certitudinea că va funcționa în continuu vreme de sute sau chiar mii de ani. Plus de asta, sursele de informație sunt multiple, iar algoritmii lor de stocare a datelor sunt mai de grabă secreți, așa că săpăturile arheologice ale timpului viitor vor trebui să se bazeze pe conceperea unor algoritmi inteligenți și autonomi, care să proceseze cantități incredibile de informație, pentru a extrage informația relevantă pentru oamenii de știință ai vremurilor viitoare.

Mă gândesc la aspecte precum identificarea chipurilor din fotografii, din surse diverse, sau la crearea unui mediu virtual de interacțiune bazată pe informațiile lăsate în urmă, pentru a-i ajuta pe oamenii viitorului să înțeleagă cine am fost noi, să înțeleagă de unde au venit ca să-și facă o idee încotro se îndreaptă.

Felul în care interacționăm acum ne este specific doar nouă, acum. Înaintașii noștri nu interacționau așa (prin Like, poke, share, tag), iar urmașii noștri nu știm, nu ne putem închipui cum vor interacționa.

Și, până la urmă, are sens. Am folosi cea mai mare lucrare de infrastructură construită de umanitate (internetul) pentru a realiza cel mai mare și cel mai lung experiment: – Cine suntem noi?

Din păcate, fără o strategie clară, există riscul ca o bună parte din informația actuală să dispară peste zeci sau sute de ani, singurele informații păstrate fiind fie de natură administrativă, fie științifică. Dar, poate, peste o mie de ani, urmașii noștri vor vrea să vadă lumea prin fotografiile noastre, prin textele noastre, prin statusurile noastre, nu neapărat pentru că am fi interesanți, ci pentru că vor vedea și vor înțelege că nu suntem deloc diferiți de ei.

Desigur, cred că sunt și oameni care vor ca a lor existență să nu lase nicio amprentă, nicio urmă digitală. Mi se pare just, fiecare ar trebui să poată decide pentru sieși.

Pe de altă parte, în aceste vremuri extraordinare, fiecare poate oricând să facă ceva extraordinar sau, din contră, ceva oribil. Ca idee, vor exista oameni sau algoritmi de calcul care să aibă nevoie de informații despre cel sau cea în cauză. Și nu le vor găsi. Și, poate, milioane sau miliarde vieți nu vor fi salvate, pentru că nu vor avea suficiente date.

Plus de asta, poate informațiile trebuiesc declasificate după moartea celui care le-a generat? Parcă e mai bine să le ai, decât să le regreți…

Voi ați fi de acord să lăsați ceva digital în urmă, generațiilor viitoare, poate nepoților și strănepoților și stră-stră-stră-nepoților? Și, dacă da, ce? Tot ceea ce nu ștergeți? Sau doar anume tipuri de materiale (text, foto)? Cine știe, poate unul dintre urmași – câștigător al Premiului Nobel – ar vrea să văd cui trebuie să-i mulțumească?

Din partea mea, sper să rămână cât mai mult, să vadă și generațiile viitoare că n-am fost toți cretini și că nu toți au stat cu mâinile în sân în timp ce planeta lor își schimba clima. Până la urmă, cea mai bună apologetică este aceea a educării judecătorului că între tine și el nu este nicio diferență, alta decât aceea de conjunctură, că eu m-am născut într-un secol violent, naționalist, extremist și religios, iar el nu.

P.S. Despre gândul de locui digital, într-un computer, poate altă dată…

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.