Am încercat sa scriu o poezie cu ocazia a ceea ce trebuia să fie o sărbătoare națională: Ziua Sfintei Uniri a Principatelor Române (Moldova și Muntenia), dar am fost profund indignat de proștii care l-au huiduit pe Băsescu în timp ce se cânta imnul de stat al României.

Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic că l-au huiduit pe Băsescu, din contră, dar am ceva cu a huidui în timpul cântării imnului de stat. Am o problemă cu asta pentru că datorită unor divergențe politico – economico – administrative de moment, efemere, unii indivizi și-au permis să întineze eternul neamului românesc care a fost, de-a pururea, imnul de stat.

Nu, indiferent de motivație, asta nu pot să accept. Pentru un politician care va reprezenta maxim zece ani de istorie, niște tâmpiți cretini dobitoci frustrați proști și leneși (că oamenii normali erau la muncă la ora aia – și trebuia să fie zi liberă dacă aveam parlamentari un pic mai harnici la adoptat legi și un pic mai reticenți în a depune tot felul de iluzorii moțiuni de cenzură) jignesc o națiune întreagă și niște milenii de istorie. Pentru ce? Pentru cine? Unde mai este onoarea poporului în asta? Libertatea de exprimare nu include libertatea de întinare a simbolurilor naționale.

Cred că este și o infracțiune pentru asta, îngropată pe undeva prin Codul Penal, pe unde ne este și coloana vertebrală.

În fine, alte două opinii vin de la Moș Călifar și Chinezu.

L.E. Trebuie că suntem un popor tare de cacao, dacă nu putem lăsa la o parte vrăjmășia dintre noi nici măcar într-o sfântă zi națională.