Nimic nu durează o eternitate

Nu pot și nu vreau a ascunde faptul că am opinii dinamice, schimbătoare – evolutive, dacă îmi permiteți – despre multe subiecte și, din această perspectivă, nimic nu durează o eternitate, cu atât mai mult cu cât nici eu nu mai sunt omul care eram acum cinci ani..

Articolul acesta, de fapt, îmi persistă în cap de vreo o jumătate de an, dar până acum n-am găsit contextul interior necesar pentru a-mi face un fel de auto-flagelare intelectuală. Dar cum adevărul nu este un concept la care sunt dispus să renunț, chiar și când acesta mă dezavantajează, îmi asum curajul de a-l rosti.

Și voi începe cu o poezie binecunoscută a celebrului – sper – Lucian Blaga:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Luna pe cer, sfârșit de Cod Galben de ninsori la Cluj - Un nor în noapte

Luna pe cer, sfârșit de Cod Galben de ninsori la Cluj – Un nor în noapte

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Mergând spre Turda și ascultând un post de radio cultural, la un moment dat am auzit recitată poezia de mai sus – de către actrița de la Abracadabra ce a decedat recent – și am avut revelația că aceasta este o poezie religioasă și atunci m-m revoltat când, parcă trufaș, aceasta se opune fățiș principiilor mele:

  1. Cunoașterea este mai sfântă decât misticismul religios. Or, când cineva spune cu mândrie că nu strivește corola de minuni (religie, misticism) a lumii deja începe să-mi semene a prost fudul.
  2. Cunoașterea este cea mai nobilă preocupare. Or, dacă vine unul și-ți zice că nu ucide cu mintea tainele (universului, lumii, biologiei și antropologiei) deja mi se pare impardonabil. E drept, cunoașterea ucide misticismul, dar o face în aceeași manieră în care misticismul ucide cunoașterea. Sunt două forțe care se opun, dar nu sunt nici ale binelui, nici ale răului, nu atât pentru că ambele forțe pot fi puse în slujba binelui sau a răului, cât pentru că universul nu are conceptul creștin de bine și de rău.
  3. Pe de altă parte, mi se pare cumva că diavolul – pentru cititorii creștini – se ascunde în cuvintele:

    Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric.

    Un perete are nu este albastru ci care, în umbra apusului, pare albastru

    Un perete are nu este albastru ci care, în umbra apusului, pare albastru

    E fix faza aia în care Diavolul înșală oamenii că el nu există. Doar că, de data asta, un mistic este cel care înșală. De ar face-o, dacă ar fi sincer?

În fine, nu vreau s-o lălăi mult pe aici, că nu acesta este subiectul, cu atât mai mult cu cât autorul se recunoaște ca fiind un mistic, după cum însuși spune: “eu cu lumina mea sporesc a lumii taină“. Nu cunoaștere, ci misticism, aia sporește.

Or, și acum ajungem la subiect, în entuziasmul cunoașterii a ceva nou, multă vreme l-am considerat pe Petre Țuțea ca fiind un mare filozof. Mi-a trecut. Acum îl consider doar un mistic religios. Este, desigur, puțin mai filozof decât un teolog, prin concurența mai multor factori, printre care și acela că n-a fost un om al bisericii.

Cumva, îngăduiți-mi următoarea argumentație – Petre Țuțea a fost în posesia adevărului creștin în aceeași manieră în care vulpea mănâncă struguri doar privind via de dincolo de gard:

Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice.

De ce elitismul moral exclude elitismul intelectual? Și în ce calitate – față de adevăr – vorbește dumnealui? Dacă este păstrător al adevărului, atunci acesta este o elită morală, dar cum ideea de mai sus este una intelectuală, nu cumva și dumnealui – ca și noi – în căutarea adevărului, dumnealui a devenit o curcă printre popice? În care caz, sesizați ironia?

Foarte important: Petre Țuțea a fost un mare patriot și trebuie să rămână în conștiința publica națională. Dar nu ca filozof, ci ca mistic sau, într-o versiune de compromis – mistic filozof. Revenind:

Eu sunt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoti Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumet tragic. Fără Biblie, europenii, chiar si laureatii premiului Nobel, dormeau în crăci. Stiinta si filozofia greacă sunt foarte folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte mântuitoare si consolatoare pe continent – suverană – e Biblia.

Nimic mai fals. Nu Biblia a făcut Europa, ci Europa a făcut Biblia. În Europa am avut mai multe imperii încă dinainte de a avea Biblia, am avut cunoaștere – astronomie, fizică, chimie, educație și inginerie – încă dinainte de a avea un răspuns universal la toate tainele universului. Să spui cele de mai sus, înseamnă să mistifici necunoscutul și să ignori cu bună știință cunoscutul și evidențele istoriei. Acropolele din Grecia n-au fost construite prin rugăciune, ci prin inginerie – ca produs al cunoașterii demistificate – plus că Biblia nu este o carte, ci o culegere de povețe, un fel de atlas al eticii acelor vremuri.

Cât despre consolare și mântuire, din prisma unuia care a citit despre Inchiziție, nu mi se pare  nici biserica Evului Mediu – când cu adevărat a luat naștere Europa – și că nici biserica actuală n-ar fi mântuitoare sau consolatoare. Or, din punctul meu de vedere, singura cale mântuitoare și revelatoare este adevărul științific. Doar el, filă cu filă, te dezrobește de misticism și te mântuiește de păcatul originar prin revelația științifică că acesta nu există.

Apoi:

De cele mai multe ori proştii sunt atei, intelectualişti până peste poate, comunitarişti şi foarte toleranţi, în sensul unui dezmăţ al libertăţii. Au o mare rezervă faţă de cei care vorbesc în termenii credinţei şi ai naţiunii.

Desigur, mi sus recunoaștem cuvintele unui cuvios cuviincios, ca și cum dumnealui nu ar avea o mare rezervă pentru cele spuse de atei. Hoțul strigă hoțul. Plus, a fi foarte tolerant nu este în niciun caz un defect, ci o aplicație practică a cunoașterii că oamenii sunt diverși. Desigur, din perspectiva unui om care a trăit într-o perioadă neagră a istoriei naționale, libertatea – ca dezmăț – ar putea părea cumva toxică. Pe de altă parte, îngrădirea obscenă cauzată de biserică a fost sămânța care a forțat formarea unui contra-curent cultural liberal, precum un vector care acționează în sens invers, dar c-o forță mai mică. Dacă ne uităm ce se întâmplă pe plan mondial, biserica nu regresează, din contră…

Apus - reflexie frumoasă pe un geam ne-termopan - Ceea ce este nu este ceea ce vezi!

Apus – reflexie frumoasă pe un geam ne-termopan – Ceea ce este nu este ceea ce vezi!

Să ne oprim un pic la marile edificii arhitectonice din Apus. Toate – fără excepție – au fost construite prin suferința păturilor de jos. De la palate, la biserici, ctitorilor nu le-a păsat prea mult că iau bani de la oameni ca să facă niște edificii care, cumva, ar trebui să pălească în fața suferințelor cauzate.

Și o să dau ca exemplu Franța. Ei au construit cele mai frumoase palate, cu cele mai luxoase camere, cu cele mai bogate petreceri.  În timp ce marea majoritate a populației murea de foame. Și, din toată suferința lor, asta a rămas: piatră rece sculptată frumos, ca și cum lacrimile lor sărate ar fi fost strânse în bulgării de piatră cu care s-au clădit acele edificii. Nu știu, mie mi se pare că o catedrală are în piatra sa cioplită mai multă suferință și mai multe suflete irosite de sărăcie, decât suflete salvate.

Nu știu să spun, nu stăpânesc economia istorică a Franței, dar mie mi se pare că pentru construcția catedralei Notre Dame s-au risipit mai mulți bani – echivalent în pâine – decât a mâncat – într-un an – comunitatea care a construit-o.

În fine, deja mă îndepărtez de subiect or, ideea este doar asta, că nu-l mai consider pe marele Petre Țuțea ca fiind un mare filozof, nu-i mai cord meritul acesta or, întrucât am scris odinioară despre el, mi s-a părut corect să vă spun și vouă că ceva din mine s-a schimbat.

Sigur, sunt aforisme și silogisme (sic!) care-mi plac, dar nu au profunzimea unei gândiri reci și pragmatice, mintea sa fiind bine dospită cu preconcepții creștine.

Dar – completând – nu există un adevăr complet în nicio chestiune. Nici eu nu am certitudinea că am dreptate acum, nici n-am nevoie de certitudinea aceasta. Însă mi-e clar că dacă adevărul este rotund, adevărul perfect și complet este, și el, perfect rotund. Or, cum perfecțiunea nu există în natură, ci doar ca idee în mintea oamenilor – este clar că adevărul perfect este o noțiune nenaturală – iar în condițiile în care Dumnezeu este doar un produs al minților mistice, acestea nu vor avea niciodată libertatea de a crea un cerc perfect – care să-l excludă pe Dumnezeu – pentru că o minte nu poate gândi decât în limitele fundamentelor sale filozofice – de  aceea niciun mistic n-a fost adus la ateism prin texte de genul acesta și de aceea niciun ateu n-a fost apropiat adevărului mistic prin expresii precum “L-am văzut pe Dumnezeu sau pe Necuratul” pentru că aceste idei – în mintea non-mistică – se traduc automat în “L-am văzut pe omul invizibil!”.

De aceea, după părerea mea, cuvintele unui mistic n-au nicio relevanță pentru cineva pornit în căutarea unei forme de adevăr liber, pentru că a converti, a supune idea de adevăr la noțiunea de Dumnezeu se traduce prin a-i oferi adevărului o formă după chipul și asemănarea unui zeu nevăzut, înseamnă a limita forma adevărului care devine oricum, numai liber nu.

Ceea ce dă naștere unui paradox interesant: un ateu poate conține în adevărul său liber mai mult Dumnezeu decât un mistic al cărui adevăr este limitat la formă și port. Or, un filozof corect – cred eu – încearcă să se distanțeze de conceptele limitatoare ale percepției adevărului – cum e religia – de unde și “decăderea” marelui patriot Pete Țuțea, în mintea mintea mea.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.