O lectură obligatorie

Ştiţi de ce îmi place mie blogul meu? Pentru că, fiind jupânul, pot controla doza de mârlănie şi de prostie care, inevitabil, iese la suprafaţă din analele moştenirii ancestrale a umanităţii, prin comentariile imbecile, tâmpite de-a dreptul sau voit mojice pe care le lasă câte unii.

Având la dispoziţie varii metode de control, îmi place blogul meu pentru că nu permit decât doze mici de prostie pe aici, atâta câtă să nu uităm că ea există. De fapt, între voi, dragi cititori, mă simt ca într-o mare familie ce are prea puţin de-a face cu metehnele sociale de astăzi.

Cred că, într-un anume fel bizar, suntem nişte alienaţi. Eu ştiu sigur că sunt, pentru că refuz să mă cobor la nivelul standardelor acceptate astăzi, şi ştim bine care sunt acelea şi că n-au de-a face cu verticalitatea, cu răspunderea, cu moralitatea şi alte asemenea chestiuni denumite generic drept bun simţ.

Da, de multe ori mă simt singur, dar intru pe blog şi ştiu, vă văd, vă simt fiorul şi revolta, chiar dacă doar puţini dintre voi, doar o fracţiune, lasă şi comentarii. Atunci nu mă mai simt singur şi descumpănit, atunci îmi reamintesc, în cazul în care sunt destul de ingrat încât să uit, faptul că atâta vreme câtă crezul meu legat de normalitate este împărtăşit de mai mulţi, atâta vreme câtă tehnologia ne permite să încercăm, măcar, să creăm un curent social opus celui oferit de mass media, atunci poate că ţara noastră mai are o şansă.

Citisem (via Mihai Todor, mulţumesc) un text în care un om, un intelectual sadea, explica de ce vrea dânsul să plece din România. Motivele dumnealui mi se par neurale, juste, lucide, reci şi tranşante. Vă rog să citiţi textul cu pricina, text pe care îl consider o lectură obligatorie pentru oricine. Eu îmi permit doar să aduc anumite note personale, după cum urmează:

  • Cred că este întrucâtva o obligaţie morală a oricărui intelectual să încerce să schimbe ceva în ţara sa, oricare ar fi aceea. Poate sunt eu mai îndârjit în lupta mea împotriva mizeriei umane, dar nu cred că stând aici există riscul să mă îmbolnăvesc de mojicie sau lehamite, pentru că mă consider şi ştiu că sunt deasupra ei. Un sistem complex, oricât de defect ar fi, are şi o parte funcţională. Asta cred, asta simt.
  • Realităţile din momentul în care a fost scris textul s-au schimbat, chiar dacă componenta umană a rămas aproximativ aceeaşi.
  • Nu pot să nu remarc un anume conflict de etică, totuşi. Nu pot, nu-mi dă pace. Parcă nu mi se pare corect să vorbeşti despre un sistem împuţit câtă vreme ai fost parte din el, câtă vreme ai ajuns parte din el mânjindu-te. Dacă eşti bun, cred că reuşeşti să mănânci o pâine albă oriunde, or asta nu necesită mânjire.
  • Afirmaţia că aici, printre noi, nu mai există Dumnezeu, mi se pare cel puţin hazardată. Există, dar este greu de găsit în noroiul omniprezent al contemporanului cotidian. Există, însă nu poate fi găsit în cozile care apar la diverse sărbători şi unde oamenii se calcă, la propriu, în picioare, pentru o coajă de pâine şi un pahar de vin2. Există, însă, în micile gesturi de bunătate care, deşi nu se văd, se simt şi, cel mai important, produc efecte benefice.
  • Nu poţi avea pretenţii de la oameni, nici măcar cât negru sub unghie1. Te vor dezamăgi (exagerare literară). Mai ales oamenii care şi-au neglijat educaţia. Pentru că educaţia înseamnă în primul rând autodisciplină, adică autocontrol şi, prin extensie, un set de reguli şi o anume conduită. Faptul că unul sau mai mulţi "meşteri" sunt hoţi şi pramatii nu înseamnă totul, pentru că România, bună, rea, cum e ea, este formată doar din aşa ceva.
    • De ce nu vorbim despre umanitatea unor medici, din toate oraşele, din toate spitalele, care cumpără medicamente şi materiale sanitare din banii lor? Cu ce este actul lor de mecenat inferior celor mai frumoase acte de umanitate? De ce nu vorbim despre medicii care nu şi-au pierdut umanitatea şi care suferă alături de pacienţi (de exemplu cei de la oncologie pediatrică!). Despre asta de ce nu se vorbeşte?
    • De ce nu vorbim despre umanitatea acelora care-şi riscă viaţa indiferent de condiţii pentru a salva alte vieţi?
    • De ce nu vorbim despre bunătatea sinceră a unor oameni simpli care, prin gesturi simple, ajung, întrucâtva, mai aproape de divinitate? Să vă dau un exemplu de râsu – plânsu:
      • Veneam de la Vulcan, acum vreo 10 ani, de la o proastă, cam bagaboantă ea, aşa. Şi no, văzând ce-i poate capul, după … am plecat de la ea. Era seară. Şi no, când să ajung în staţie să iau o maşină spre Petroşani, am constatat că-mi lipsesc toţi banii din portofel. Toţi. Sunt un tip vertical şi cu soluţii alternative, aşa că am plecat acasă pe jos. După vreo 3 kilometri, vară fiind, a început o ploaie din aia cu spume, rece, tăioasă, orbitoare şi deasă. Era nasol, ce mai. Şi apuc să mai merg aproape un kilometru când un taximetrist trage lângă mine şi, aşa ud cum eram, mă întreabă unde mă duc. Îi spun că spre Petroşani dar că nu mai am deloc bani la mine. A spus că acolo merge şi el şi că să intru în maşină. Eram baltă, nu ştiu cum să spun. Dar m-a luat.
    • De ce astfel de cazuri de bunătate umană sunt ignorate? Oare nu cumva pentru că alegem să vedem doar mâlul, fără a ne mai obosi să ne uităm câţiva metri mai încolo unde se află şi apa limpede?
    • De ce nu vorbim despre acei profesori şi educatori devotaţi care se luptă cu un sistem ostil? Ei se luptă pentru viitorul nostru! De ce nu vorbim despre acei oameni dedicaţi, nişte suflete mari, care se ocupă de persoanele cu dizabilităţi, în special copii?
    • De ce nu vorbim despre acei oameni care încearcă să facă cultură, care încearcă să scrie cărţi, de exemplu? Că nu contează despre ce scrii, dacă un om citeşte cuvintele tale şi rezonează la ele, atunci se cheamă că acelui om i-ai făcut un bine.
  • Cred, de asemenea, că atâta vreme câtă noi, cei cu pretenţii de oameni, refuzăm să ne asumăm greaua responsabilitate, şi anume aceea de a fi, de a deveni exemple, nimic nu se va schimba în bine în ţara asta. România are nevoie de exemple pozitive. Are nevoie de verticalitate, decenţă, răbdare, cunoaştere, soluţii, ingeniozitate şi multe lucruri care, deşi există, nu sunt canalizate, pentru că ne lipseşte gândirea, perspectiva de grup (adică fiecare trage într-o direcţie). Aşa nu vom reuşi niciodată.
  • Am 27 de ani. Nu am casa mea, nu am familia mea, etc. Situaţia nu e roz. Dar nici neagră nu pate fi, câtă vreme mă am pe mine şi sprijinul celor de care am nevoie. O să mi le fac pe toate, în timp, pentru că ştiu de unde am plecat, şi am plecat de departe, credeţi-mă, şi ştiu unde vreau să ajung. Şi am certitudinea că pot să fac asta fără compromisuri sfâşietoare. Simţul ridicolului îmi spune că nu pot să fiu mai puţin breaz decât mă pretind pe blog. Chiar şi asta duce în spate o anume responsabilitate socială, dacă stau să mă gândesc.
  • Ideea cum că dincolo oamenii sunt mai altfel este, din experienţa mea, falsă. Ba chiar, îndrăznesc să spun, dincolo oamenii sunt şi mai şi! În sens negativ, adică. Pentru că, din propriile observaţii, poporul român încă mai are ceva din inocenţa unui copil. Privind lucid, neural şi tranşant, noi încă mai avem ceva din atitudinea puerilă a sfârşitului de secol XIX. Dar să nu divaghez, n-aş vrea să fi văzut ochii omului când ar fi aflat că non-valoarea umană este o constantă universală, un dat, o lege a universului. E trist, ştiu, dar este adevărul strict lucid, tăios şi rece.

Nu vă mai plictisesc. Am încercat, paradoxal, să fiu cât de succint s-a putut. Ar mai fi multe de zis, oricum.

__________________

1. Totuşi, este necesar şi sănătos să ceri minimul de bun simţ de la fiecare.

2. Regulile de bună practică socială sugerează să nu vorbim despre religie. Mă abat, pentru moment, de la această regulă. Justificabil, pentru că jumătate dintre preoţii cu care am avut de-a face mi-au lăsat impresia că sunt atei, împingându-mă la concluzia că ei ne spun nouă o poveste în care nici măcar ei nu cred. Şi, mai grav, am ajuns la concluzia că Dumnezeu este omul. Nu, nu bruta, ci omul, în grandoarea bunătăţii şi înţelegerii, a iubirii şi a dăruirii sale faţă de semeni. Sper să greşesc.

16 Comentarii

  1. ciresica 26 ianuarie 2010 la 11:22 - Raspunde

    Fratele meu are aproape 30 de ani. Nu are casa lui si nici familie. Nu il vad sa se planga. Eu anul asta fac 25 si nu am niciun gand sa imi intemeiez in viitorul apropiat o familie. Traim alte vremuri si prin urmare nu trebuie sa \”urmam exemplul parintilor\”. Ai mei mi-au zis niciodata sa nu ma gandesc ca daca nu am o familie la varsta x nu am o viata.
    Cat despre blog: este casa ta si prin urmare tu faci legea: tu spui cine si cine sa nu comenteze. Ne bucuram ca suntem ca o mica familie pe blog…sper sa fiu si eu parte din ea 😀

    • Robin Molnar 26 ianuarie 2010 la 16:42 - Raspunde

      😆 Crede-mă, orice bărbat trecut de 27 – 28 de ani şi care se respectă vrea ceva stabil în viaţa lui, indiferent că o spune făţiş sau nu. 😉

  2. Anonim 26 ianuarie 2010 la 16:31 - Raspunde

    dansul e pronume personal,presupun ca stiai asta, ciresica chiar vrea sa faca parte din familia ta..hehe, scoate inelul si imbarcarea spre petrosani…cireaso, frate-to e afectat,cree-ma, nu-l cunosti tu asa bine cum credeai, e bine ca e optimist

    • Robin Molnar 26 ianuarie 2010 la 16:42 - Raspunde

      😆 Ştiu că dânsul este pronume personal. La ora asta, însă, nu mă mai prind unde baţi, cel mai probabil de la oboseală. 😆

  3. ciresica 26 ianuarie 2010 la 16:40 - Raspunde

    Anonimule eu ti-am zis sa nu te mai bati cu ciocanul in cap, dar vad ca eu zic si tot eu aud…trist!

    • Robin Molnar 26 ianuarie 2010 la 16:53 - Raspunde

      😆 Adică nu recunoşti că mă iubeşti aşa, un pic? 😆

  4. ciresica 26 ianuarie 2010 la 16:50 - Raspunde

    [quote=Molnar Robin]:lol: Crede-mă, orice bărbat trecut de 27 – 28 de ani şi care se respectă vrea ceva stabil în viaţa lui, indiferent că o spune făţiş sau nu. ;)[/quote]

    pai nu am zis ca nu are ceva stabil: un job super bine platit, o iubita cu care locuieste de un an de zile, dar casnicia nu cred ca e in planul prea apropiat

  5. ciresica 26 ianuarie 2010 la 16:55 - Raspunde

    [quote=Molnar Robin]:lol: Adică nu recunoşti că mă iubeşti aşa, un pic? :lol:[/quote]
    oh ba da!!!si ce te-as mai iubi dupa o cina gatita de tine 😀
    deci cand imi gatesti? :whistle:

    • Robin Molnar 26 ianuarie 2010 la 17:07 - Raspunde

      😆 Evident, înainte să ne iubim, că pe stomacul gol parcă nu prea e OK. 😆

  6. ocsike 26 ianuarie 2010 la 17:23 - Raspunde

    Poi tocmai instalbilitatea era motivul pentru care omul acela a decis să părăsească România… Familia nu oferă neapărat stabilitate, de la o vârstă alte lucruri îţi conferă sentimentul de stabilitate.
    Se pare că, omului, îi era greu să se adapteze haosului românesc… din aceea perioadă…
    Dar să şti că în mare are dreptate.

    • Robin Molnar 26 ianuarie 2010 la 17:34 - Raspunde

      :s Mă gândesc că uneori nu ajunge doar să ai dreptate şi că, tot uneori, trebuie să faci ceva tocmai pentru a nu avea dreptate. 😉

  7. Anonim 26 ianuarie 2010 la 21:12 - Raspunde

    cireaso,numa la mancare=ti sta capul…robintel gateste precum i-e patul, de=o persoana

    • Robin Molnar 27 ianuarie 2010 la 03:10 - Raspunde

      😆 Cum le ştii tu pe toate, aproape ca un om mare. 😆

  8. ciresica 27 ianuarie 2010 la 02:19 - Raspunde

    ciocanul ala chiar te-a afectat…se pare ca nu mai faci distinctia intre gluma si seriozitate…ce oameni

    • Robin Molnar 27 ianuarie 2010 la 03:11 - Raspunde

      😆 Lasă dragă, dumnealui este gelos pe jocul nostru şi pe ceea ce, dacă chiar am vrea, am putea avea. 😀 Nu te impacienta. 😆

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.